Arhive etichete: Britney

Madonna – Give Me All Your Luvin’ (Feat. M.I.A. and Nicki Minaj) Review

Posted on by
Răspunde

Madonna s-a lăsat așteptată niște ani buni, până a reuși să mai scoată ceva din muzică. Reticentă la început, cu greu am ascultat piesa ei nouă, cu M.I.A. și Nicki Minaj. Trecând peste alăturarea cel puțin ciudată (M.I.A. a fost cât de cât un artist de calitate, pe când Nicki Minaj n-are nimic care să-mi placă), trecând peste afirmațiile Madonnei din ultima vreme, m-am hotărât să fac greșeala de a asculta piesa.

Give Me All Your Luvin’ a apărut după ce diva declara prin presă acum ceva timp că Lady Gaga a copiat-o (nu au fost chiar cuvintele astea, dar acuzația se simte). OK, te-a copiat, te-a copiat. De ce n-ai zis ceva atunci când s-a întâmplat? Te trezești după un an și ceva, cu 2 secunde înainte să anunți că scoți album? Apoi a zis că ‘Lady Gaga’s not built like a brick shithouse like Britney Spears‘. Ca să jignească 2 nume dintr-un foc, probabil. Apoi, făcând referire la incidentul din 2004, când Janet Jackson a rămas c-un sân pe-afară, a declarat ‘There will be no nipples in my Super Bowl performance‘.

Deci diva se hotărăște să revină pe scenă, începe să arunce cu noroi în toată lumea, toate astea în timp ce declară că vrea să fie ținută minte drept un artist complex, nu doar drept cântăreață. În timp ce niciun regizor nu vrea să lucreze cu ea, diva tot insistă la porțile cinematografiei, deși n-are vreun talent notabil în aria asta. Și, de bună ce e, simte nevoia să jignească alți artiști, pentru a fi băgată în seamă.

Asta e doar o mică introducere, pentru a înțelege de ce am refuzat câteva zile să-i ascult capodopera.
Am ascultat piesa. N-are nimic bun. M.I.A. n-are treabă acolo, nu-i văd locul, nu-l înțeleg și, de fapt, nici nu se simte personalitatea ei pe piesa asta. Nicki Minaj e la fel de urâtă, enervantă și hidoasă ca întotdeauna (și mă refer strict la calitățile ei de pseudo-cântăreață).
Piesa e repetitivă, am senzația că un roboțel a înregistrat-o în studio, și i-a dat drumul pe piață. O mai ascult o dată și încă o dată. Piesa e la fel de proastă, deși încerc să găsesc lucruri bune la ea în timp ce o ascult. Pur și simplu nu le are. E obișnuita piesă disco/dance/ABBA-filled a Madonnei, cu care ne obosește de vreo 6-7 ani, dar de data asta, nici măcar nu mai sună bine. Nici nu știu să spun ce-ar putea să o facă să sune mai bine, pentru că am senzația că e făcută în 5 minute, după pauza de masă. Nici nu vreau să mă leg de videoclip!

PS: should I watch the Super Bowl performance? M-a amuzat, totuși, acest articol.

Istoria muzicii in viata mea

Posted on by
7

Eram mica-mica, si sincer nu mai tin minte ce ascultam cand eram bebelus, dar pot ghici ca muzica din casa era un Beatles combinat cu o Janis Joplin si cu The Doors, poate putin de tot Led Zeppelin.
Am mai crescut si, in tumultul de cantece semi-comuniste, semi-ABBA-wannabe, de genul Dida Dragan, Madalina Manole, Catalin Crisan, etc (ascultate pe la TV, ca mama nu dadea banii pe ele), in tumultul, cum ziceam, format de aceste cantece, eu ascultam Elvis Presley si Pet Shop Boys, Michael Jackson, Sandra, Beatles (again), Elton John, Smokie, The Cure si multi altii pe care mintea mea de copil nu reausea sa-i distinga sau sa-i tina minte. Ah, si Queen. Cum am putut sa uit de Queen? Si AC/DC?

Mbuun… Anii au trecut, generala a venit si ea peste mine, cu generatia anilor ’90, cu blugi din ce in mai scurti, cu Coco Jambo si Spice Girls si mai ales cu blugi. De cate ori ma gandesc la perioada aia, observ ca n-am ramas cu mai nimic in urma, decat cu Tori Amos si cu Puff Daddy-P Diddy-Diddy. Cam atat. Am mai ramas cu vreo 2 formatii de baieti frumosi, ulterior dovediti gay (cel putin cate unul din fiecare formatie), cu Nirvana si cam atat.

S-a apropiat cu pasi vertiginosi capacitatea, cu senzatia aia de insuficienta pe care ti-o inspira trecerea timpului si faptul ca ajungi aproape de un sfarsit. Am avut-o pe Britney in viata mea, dar eu nu puteam decat sa fac misto de ea. Pentru ca Blink si Green Day si Offspring si alte formatii rebele isi faceau loc pe langa mine.

De aici totul pluteste in indecis, pentru ca am inceput sa ascult de toate, cu precadere, fara sa aleg. Au trecut toate prin mana mea, pana la liceu. Moby, Blink, Smokie din nou,  Elvis din nou, Pet Shop Boys din nou, am experimentat cu formatii din anii 50 si 60, fara sa mai retin nume, apoi m-am indreptat fara sa ma uit in reggae. Amalgam si poezie, in fiecare din ei era ceva frumos.

A venit liceul, cu putine dragosti de genul Backstreet Boys, probabil din dorinta de a  apartine, dar s-au dus repede scainteile respective. M-am reorientat spre folk, ba chiar am si cantat (am avut o tentativa, ce e drept esuata), in timp ce acasa ascultam Blink si Anouk si femei cu atitudine, apoi incet-incet Metallica si alte chestii mai „hard”. I wanted to be badass.

Au urmat o gramada de formatii suparate si mai putin suparate, a descoperit mama Nightwish-ul si Rammstein (eu le stiam, dar nu ma dadeam in vant dupa ele). Le ascultam pe astea pe-acasa, apoi tot felul de chestii dubioase, gen Apocalyptica, Ozzy, Children of Boddom, Cradle Of Filth, Sepultura, Samael, Slayer, Deftones, Korn, Disturbed, Evanescence, Mudvayne, Slipknot, System Of a Down, Moonspell, Amorphis, Anathema, The Gathering, Lacrimosa, Lake Of Tears, Katatonia, Paradise Lost, Sentenced, Tiamat, Lacuna Coil, Godsmack. My god, that was MANY.

Probabil pentru ca erau atat de multe, intr-un timp atat de scurt, am revenit la sentimente mai pasnice, foarte repede, si m-am reprofilat. M-am linistit, m-am calmat, l-am descoperit pe Manson, l-am ascultat foarte mult si ma linistea. Mamei ii placea si ei Mason, chiar foarte mult. Si mai mult decat muzica, ii placea persoana lui – mereu i s-a parut ca e un om care a suferit mult. Eu nu vedeam problema chiar asa, dar nu mai conteaza.  Crescusem, si se vedea asta. Mi-am dat seama ca unii artisti pot fi buni, chiar daca ei canta aberatii. Apoi am descoperit ca Pink are voce, Christina Aguilera la fel, Shakira imi placea de prin clasa a 7-a. Nici acum nu inteleg de ce ele canta niste porcarii, cand au voci foarte bune. Probabil la mijloc e banul. Se cam termina si liceul, se cam termina si inspiratia mea in materie de muzica. Pe la sfarsitul liceului, Madonna revolutionase putin situatia, dar n-a durat mult. Au mai fost cateva melodii pop si r’n’b, probabil din criza de timp. Manson. Elvis. Beatles. Queen. Red Hot chilli Peppers. Muse. Matchbox 20. Placebo. Stereophonics. Cateva balade folk. Cateva cantece de dragoste. The Cure. Ceva electronic. Faithless. Basement Jaxx. Moby. Hooverphonic. Cam atat.

Despartirea de liceu a fost brusca. Am intrat intr-o alta tonalitate, s-a dus totul foarte repede, a venit Maroon 5 si a facut ravagii. Inca mai fac, ce sa zic. A venit Natasha Bedingfield, care mi-a copiat coafura de atunci. Alte melodii r’n’b si pop, la un loc cu Guano Apes si Jason Mraz, recent descoperit pe Yahoo Music. Vreun an am stagnat asa, pentru ca aparuse bardul-soldat James Blunt, si eram indragostita de el.

Apoi am descoperit altii ca el, de obicei mai buni. Ma trezeam dimineata cu The Killers. God, ce bine era! Ma trezeam, ca doar la 5 dimineata dadeau aia de pe Atomic videoclipul la Mr. Brightside. Si dansam! Mama, ce mai dansam pe el! Some people called me „hippie” cause of that. Those people introduced me to Poets Of The Fall.

M-am transferat la Bucuresti. Greu, a fost greu cu adaptarea. Stateam in casa si ascultam Jason Mraz si Gavin DeGraw si The Killers si James Blunt si si James Morrison si Maroon 5 si Manson la maxim. Static X si Disturbed. Angels & Airwaves. +44. Se despartise Blink. The Fray. Missy Higgins si Paolo Nutini. Green Day – album nou. Snow Patrol – obsesie noua. Greu, nene. Greu. Mult timp am dus-o asa – pana la prima vara din anul ala. Si apoi a venit noul album Maroon 5 si noul album Joss Stone. Si Mika, sa nu uitam de Mika! Si era asa frumos, si aveam fuste lungi, si le taraiam prin praf. Era cald, ce sa zic. A fost concert cu Manson in anul ala. Anul trecut am fost la Depeche Mode. Am uitat sa zic, si mi-e lene sa editez. Foarte tari, profesionalisti amandoi. Am respectat cuvintele mamei: sa ma duc mereu la concerte.

Alt timp, alta distractie. A trecut un timp, in care nu mai stiu ce-am ascultat, a fost o nebuloasa in mintea mea. Inca vreun an, dupa aia am reinceput sa redescopar alte muzici din liceu. Portishead. Hooverphonic. Moloko, cu Roisin Murphy. Pulp. The Verve. Oasis din nou. Muse din nou. Toate formatiile de brit pop uitate si aruncate prin fundul hardului. Ceasars. Liquido. Descoperiri relativ noi. Damien Rice. Rooney. Fall Out Boy. Sick Puppies. The All American Rejects. Apoi iarasi Tori Amos. Tracy Chapman pana la refuz. Three Doors Down. Velvet Revolver. One Republic. Matchbox 20 din nou. Vanessa Carlton. Vank. Travis, sa nu uitam de Travis. Descoperim side projects de la altii buni. Unele bune, altele nu. Bif Naked – din Buffy. Sarah McLachlan – tot din Buffy. Vega4. The Reindeer Section. Rufus Wainwright. The Knife. Stereophonics, uitati de prin liceu. Amy Winehouse si Duffy. The Darkness, Santogold, MGMT, White Lies. Mark Ronson. Kings Of Leon. The Cure din nou. Anouk din nou. Cate putin din fiecare. Si tot mult mi se pare…