Review: Tarja Turunen & Mike Terrana – Beauty and The Beat

Last night I checked one more concert for this year (not the last, people, I am not that shallow when it comes to music!).

I went to see Tarja Turunen (I think we can stop associating her with Nightwish) with the awesome Mike Terrana, a beast of a drummer with mad skillz (bro! I always wanted to say that).

While I never liked her with Nightwish (yeah, I’m biting my own tongue now, with association and stuff), I really enjoyed her last night. I found out she’s a funny person and very-very friendly with her fans, and not a diva (as they used to say).

Mike Terrana is a well known drummer (I won’t bother you with history, since that would be imposing from my part and we don’t want or need that) and I haven’t had the chance to „meet” him face to face until last night. I discovered a dude a year older than my mom, with energy to spare, and who could easily be the beauty in all that stuff that happened at Sala Palatului (I thought that because at first, Tarja wasn’t her full-blown awesome self and I was afraid that her recovery was still in progress).

Being a classical meets rock music type of concert, they also had an orchestra, with its director providing high quality comic relief.

The first part of the concert was bent on teaching people great classics (Carmen for life! and also Bach), with a mix of Tarja + orchestra / Mike + orchestra very well ballanced.

I really loved the blend that was Tarja and the orchestra – they felt like they were the same body, coming over you like a wave. This all happened during The Rain – this being the first song that really captured their unity.

At one point, Mike really-really wanted to siiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiing! But more on that, after the break.

The second part of the show came with a female director instead, who was a very graceful woman, leading a very Tarja-ey cover of Queen’s You Take My Breath Away.

The rendition for Witch Hunt, with the previous director and Mike, was absolutely grandiose, followed by a Led Zeppelin medley (really, really awesome!).

After some Looney Tunes music (as I call it, because I am a blasphemer when it comes to classical music), there was some I Could’ve Danced All Night (which I know from Glee, don’t hit me, please!) and also Mike, who sang some Sinatra, with Tarja on drums, because… Well, if he can do it, anyone can! (To quote Tarja).

After listening to Tarja’s version of I Feel Pretty and Mike’s approach on Mozart, we got to hear I Walk Alone, full power on, speakers blasting, hearts pumping, hearts on sleeve and all that.

I was a magical night, it gave me goosebumps and feeling and shivers down my spine. And if that’s not the sign of a good concert, then what is?

Setlist.

Happy birthday!

Lucruri mari în muzică, pentru că în Berbec se pare că bate vântul la capitolul ăsta…

1947 – Iggy Pop. Știți voi cine.

1959 – Jerry Only – pentru fanii punk-ului de la început (Misfits)

1978 – Jukka Nevalainen – un nene nordic, finlandez de origine. Bate la tobe prin Nightwish.

Într-o zi din 1959, pe 21 aprilie s-a născut Robert Smith, deprimat de profesie și, uneori, lead singer, chitarist, compozitor și geniu la The Cure. Nu mă pot hotărî, alegeți voi.

Istoria muzicii in viata mea

Eram mica-mica, si sincer nu mai tin minte ce ascultam cand eram bebelus, dar pot ghici ca muzica din casa era un Beatles combinat cu o Janis Joplin si cu The Doors, poate putin de tot Led Zeppelin.
Am mai crescut si, in tumultul de cantece semi-comuniste, semi-ABBA-wannabe, de genul Dida Dragan, Madalina Manole, Catalin Crisan, etc (ascultate pe la TV, ca mama nu dadea banii pe ele), in tumultul, cum ziceam, format de aceste cantece, eu ascultam Elvis Presley si Pet Shop Boys, Michael Jackson, Sandra, Beatles (again), Elton John, Smokie, The Cure si multi altii pe care mintea mea de copil nu reausea sa-i distinga sau sa-i tina minte. Ah, si Queen. Cum am putut sa uit de Queen? Si AC/DC?

Mbuun… Anii au trecut, generala a venit si ea peste mine, cu generatia anilor ’90, cu blugi din ce in mai scurti, cu Coco Jambo si Spice Girls si mai ales cu blugi. De cate ori ma gandesc la perioada aia, observ ca n-am ramas cu mai nimic in urma, decat cu Tori Amos si cu Puff Daddy-P Diddy-Diddy. Cam atat. Am mai ramas cu vreo 2 formatii de baieti frumosi, ulterior dovediti gay (cel putin cate unul din fiecare formatie), cu Nirvana si cam atat.

S-a apropiat cu pasi vertiginosi capacitatea, cu senzatia aia de insuficienta pe care ti-o inspira trecerea timpului si faptul ca ajungi aproape de un sfarsit. Am avut-o pe Britney in viata mea, dar eu nu puteam decat sa fac misto de ea. Pentru ca Blink si Green Day si Offspring si alte formatii rebele isi faceau loc pe langa mine.

De aici totul pluteste in indecis, pentru ca am inceput sa ascult de toate, cu precadere, fara sa aleg. Au trecut toate prin mana mea, pana la liceu. Moby, Blink, Smokie din nou,  Elvis din nou, Pet Shop Boys din nou, am experimentat cu formatii din anii 50 si 60, fara sa mai retin nume, apoi m-am indreptat fara sa ma uit in reggae. Amalgam si poezie, in fiecare din ei era ceva frumos.

A venit liceul, cu putine dragosti de genul Backstreet Boys, probabil din dorinta de a  apartine, dar s-au dus repede scainteile respective. M-am reorientat spre folk, ba chiar am si cantat (am avut o tentativa, ce e drept esuata), in timp ce acasa ascultam Blink si Anouk si femei cu atitudine, apoi incet-incet Metallica si alte chestii mai „hard”. I wanted to be badass.

Au urmat o gramada de formatii suparate si mai putin suparate, a descoperit mama Nightwish-ul si Rammstein (eu le stiam, dar nu ma dadeam in vant dupa ele). Le ascultam pe astea pe-acasa, apoi tot felul de chestii dubioase, gen Apocalyptica, Ozzy, Children of Boddom, Cradle Of Filth, Sepultura, Samael, Slayer, Deftones, Korn, Disturbed, Evanescence, Mudvayne, Slipknot, System Of a Down, Moonspell, Amorphis, Anathema, The Gathering, Lacrimosa, Lake Of Tears, Katatonia, Paradise Lost, Sentenced, Tiamat, Lacuna Coil, Godsmack. My god, that was MANY.

Probabil pentru ca erau atat de multe, intr-un timp atat de scurt, am revenit la sentimente mai pasnice, foarte repede, si m-am reprofilat. M-am linistit, m-am calmat, l-am descoperit pe Manson, l-am ascultat foarte mult si ma linistea. Mamei ii placea si ei Mason, chiar foarte mult. Si mai mult decat muzica, ii placea persoana lui – mereu i s-a parut ca e un om care a suferit mult. Eu nu vedeam problema chiar asa, dar nu mai conteaza.  Crescusem, si se vedea asta. Mi-am dat seama ca unii artisti pot fi buni, chiar daca ei canta aberatii. Apoi am descoperit ca Pink are voce, Christina Aguilera la fel, Shakira imi placea de prin clasa a 7-a. Nici acum nu inteleg de ce ele canta niste porcarii, cand au voci foarte bune. Probabil la mijloc e banul. Se cam termina si liceul, se cam termina si inspiratia mea in materie de muzica. Pe la sfarsitul liceului, Madonna revolutionase putin situatia, dar n-a durat mult. Au mai fost cateva melodii pop si r’n’b, probabil din criza de timp. Manson. Elvis. Beatles. Queen. Red Hot chilli Peppers. Muse. Matchbox 20. Placebo. Stereophonics. Cateva balade folk. Cateva cantece de dragoste. The Cure. Ceva electronic. Faithless. Basement Jaxx. Moby. Hooverphonic. Cam atat.

Despartirea de liceu a fost brusca. Am intrat intr-o alta tonalitate, s-a dus totul foarte repede, a venit Maroon 5 si a facut ravagii. Inca mai fac, ce sa zic. A venit Natasha Bedingfield, care mi-a copiat coafura de atunci. Alte melodii r’n’b si pop, la un loc cu Guano Apes si Jason Mraz, recent descoperit pe Yahoo Music. Vreun an am stagnat asa, pentru ca aparuse bardul-soldat James Blunt, si eram indragostita de el.

Apoi am descoperit altii ca el, de obicei mai buni. Ma trezeam dimineata cu The Killers. God, ce bine era! Ma trezeam, ca doar la 5 dimineata dadeau aia de pe Atomic videoclipul la Mr. Brightside. Si dansam! Mama, ce mai dansam pe el! Some people called me „hippie” cause of that. Those people introduced me to Poets Of The Fall.

M-am transferat la Bucuresti. Greu, a fost greu cu adaptarea. Stateam in casa si ascultam Jason Mraz si Gavin DeGraw si The Killers si James Blunt si si James Morrison si Maroon 5 si Manson la maxim. Static X si Disturbed. Angels & Airwaves. +44. Se despartise Blink. The Fray. Missy Higgins si Paolo Nutini. Green Day – album nou. Snow Patrol – obsesie noua. Greu, nene. Greu. Mult timp am dus-o asa – pana la prima vara din anul ala. Si apoi a venit noul album Maroon 5 si noul album Joss Stone. Si Mika, sa nu uitam de Mika! Si era asa frumos, si aveam fuste lungi, si le taraiam prin praf. Era cald, ce sa zic. A fost concert cu Manson in anul ala. Anul trecut am fost la Depeche Mode. Am uitat sa zic, si mi-e lene sa editez. Foarte tari, profesionalisti amandoi. Am respectat cuvintele mamei: sa ma duc mereu la concerte.

Alt timp, alta distractie. A trecut un timp, in care nu mai stiu ce-am ascultat, a fost o nebuloasa in mintea mea. Inca vreun an, dupa aia am reinceput sa redescopar alte muzici din liceu. Portishead. Hooverphonic. Moloko, cu Roisin Murphy. Pulp. The Verve. Oasis din nou. Muse din nou. Toate formatiile de brit pop uitate si aruncate prin fundul hardului. Ceasars. Liquido. Descoperiri relativ noi. Damien Rice. Rooney. Fall Out Boy. Sick Puppies. The All American Rejects. Apoi iarasi Tori Amos. Tracy Chapman pana la refuz. Three Doors Down. Velvet Revolver. One Republic. Matchbox 20 din nou. Vanessa Carlton. Vank. Travis, sa nu uitam de Travis. Descoperim side projects de la altii buni. Unele bune, altele nu. Bif Naked – din Buffy. Sarah McLachlan – tot din Buffy. Vega4. The Reindeer Section. Rufus Wainwright. The Knife. Stereophonics, uitati de prin liceu. Amy Winehouse si Duffy. The Darkness, Santogold, MGMT, White Lies. Mark Ronson. Kings Of Leon. The Cure din nou. Anouk din nou. Cate putin din fiecare. Si tot mult mi se pare…