Crud şi rece,
Imbecil. Îmi trece.
Mă plimbă, mă deznudă.
Tăcerea ta mă udă.
Îmbracă-mă în sărbătoare,
Trage-mă-ncet de picioare.
Sărută-mă pe umăr şi taci,
Ascultă-mă cum mă umplu de draci.
Taie, sfâşie şi rupe,
Inundă mâinile mute.
Ai tăcut?
Şi eu.
Tic, tac.
Ora ceasului mut.
Păi dacă tremur, cine mă opreşte?
În necurat, îmi ţin mâna în cleşte.
Şi dacă mă arde topitura,
Blestemată fie-ţi gura!
Trotuar şi bale,
Întuneric, jale.
Mă scurg, tăcere,-n braţele tale,-ntreagă.
Aşteaptă-mă, de mâine o să fiu mai neagră.
Surplus sub minus,
Mustaţă de motan, arcsinus.
E totul gri şi greu şi tâmp.
Dar parcă-mi eşti din ce în ce mai scump.
Eram în metrou, înghesuită din toate părţile, pipăită din stânga şi din dreapta de diverşi oameni ai muncii, cu mirosuri greu de digerat, cu limbaj de lemn şi comportamente mai mult decât simple.
Ieşisem de la facultate, ploua şi mă ascundeam cumva de colegii mei care erau cu doi metri mai departe. Îmi feream privirea de a lor, prefăcându-mă că mă conversez la telefon.
Înghesuită cum eram, nervii mei se acumulau ca într-o oală sub presiune, mp3 player nu mai aveam, handsfree-ul la telefon nu mai funcţionează nici el de mult, iar gălăgia muncitorilor îmi acoperea gândurile. Toate barele erau ocupate, nu aveam nici de ce să mă ţin şi singurul meu suport erau tot trupurile oamenilor.
Noroc că la prima staţie au coborât mulţi oameni, şi s-a mai eliberat zona-burduf dintre două vagoane.
Am fugit spre acel loc, ca să reuşesc să prind un loc de unde aş fi putut să mă ţin de bară – am avut noroc şi am fost chiar prima acolo. De câte ori ajung acolo, mă gândesc amuzată de fiecare dată la avertismentul de pe regulamentul interior : „Călătorii nu au voie să staţioneze în zona burdufului dintre vagoane!” sau ceva de genul ăsta. Ca de obicei, mă amuz şi rămân pe loc. Mai vine o tipă – îmbracată în alb, mi se pare total deplasată, ţinând cont de vremea de afară şi de frigul din oase. Mă întreabă dacă e metroul bun – credea că nu l-a luat pe cel care trebuia, o asigur că e cel potrivit şi ne continuăm drumul în linişte.
Simţeam curent din partea stângă, venind dinspre burduf. Mă deranja din ce în ce mai tare, aşa că am sinchisit să arunc o privire înspre direcţia aia. N-am avut timp nici să mă mai sperii – deodată am văzut cum se desprindea din ce în ce mai tare, mâna îmi aluneca pe bara de metal, care nu mai reuşea să mă mai ţină. Sub picioare nu mai aveam nimic, zburase toată platforma dintre cele două vagoane. Am închis ochii pentru o clipă, nu mi-am mai simţit picioarele şi când i-am deschis, Sfântul Petre se holba la mine. Deşi chiar nu pricep de ce are coadă şi coarne.
Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine,
Dar fiindca azi mi te dai toata…
Am sa te iert
E vechi pacatul
Si nu esti prima vinovata…
Confesiunile unei mitomane incep asa.
Asa, ca orice vorba spusa seara. Asa, ca orice vorba spusa la betie. Ca atunci cand te saturi de tot ce colcaie in viata ta. Ca atunci cand te saturi de paracetamoale si placebo-uri expirate.
Te-am mintit.
L-am sarutat.
Si pe el, si pe inca vreo 2. Unul avea muschi si masina.
Si ma baga in seama.
Unul era in limba dupa mine. Unul ar fi lins dupa mine.
In schimb, eu vin la tine ocazional.
Ma dezbrac repede de rochie. Oricum imi bagi mana pe sub ea, asa ca ce conteaza? Ma ciufulesti si-mi zici ca-s „cute” si iar ti se aburesc ochelarii.
In timp ce ma dezbrac de ganduri, dau peste unele ascunse rau de tot in pielea mea mincinoasa. Imi aduc aminte de unul care saruta mai bine ca tine. Imi aduc aminte de altul care era mai bun ca tine.
Imi aduc aminte ca altul m-a facut sa transpir si sa disper si sa tip si sa ma trag de par cum tu nu poti sa faci. Imi aduc aminte ca si data trecuta m-am prefacut. Imi aduc aminte de toate minciunile care-mi invadeaza pielea.
Sunt dependenta de ele si de tine. Sa simt ca te mint, sa simt ca ma uit in ochii tai si-ti zic cat de dor mi-era de tine. Sa ascult o melodie si sa-ti zic ca imi place mult si ca-mi aduce aminte de copilaria mea fericita. Aia plina de jucarii. Aia plina de iubire. De rasfat. De dulciuri si perne moi.
Alta minciuna… Nu ti-am zis, n-am zis nimanui. Mama ma batea. Ma batea si ma injura. Ca sa uit de asta, am
inceput sa stau cu baietii. Aveam 12 ani si am stat cu baietii mai mult decat trebuie. Aveam 12 ani si deodata
am devenit ca mama.
M-am lasat de scoala – asa-i ca tu ma crezi student model? Asa-i ca ma crezi cand iti spun ca invat si ca am citit cele 2 biblioteci? Ma crezi cand iti spun ca stiu sa lucrez in programe de care n-a auzit nimeni, pe motiv ca doar alea imi trebuie la facultate?
Stii ce fac eu la facultate?
Ma culc cu un prof! Unul batran si cu burta. Sterg de creta biroul la care a predat el cursul acum jumatate de ora. Il sterg cu fundul.
La tine vin ca o fitzoasa – vai, asa nu, asta mi-e rusine. Nu-i asa ca ma crezi? Sunt o nesimtita! TE MINT! In fiecare clipa te mint.
M-ai sunat o data. Ti-am zis ca dormeam. De fapt, eram in parcul de langa tine… Eram deasupra si era bine. Nici nu stiu de ce m-ai sunat – oricum n-o faci niciodata. In fine… E trist.
Sunt o „de-aia”. Cuvantul l-am auzit prea des si nu pot sa-l spun.
Dar sunt. Sunt si o mincinoasa.
Nu te iubesc.
Nu te vreau.
Te-am inselat.
Si pe tine, si pe altii inaintea ta.
Iti place sa crezi ca esti special? Nu esti!
Mama? Mama aia cool pe care o plac toti prietenii? Aia nu exista. S-a ratat undeva pe drum…
Tata – s-a ratat si el, pe alt drum…
Ochii mei albastri nu-i am de la tata. El e negru – l-am vazut. Si la ochi, si la piele, si la suflet.
Bunica-mea ma uraste. Si de aia bea atat de mult.
Imi place sa te mint. Asta nu mai e o minciuna.
Imi place sa vad cat de mult am curaj sa trec limita. Cat de mult pot sa te mint, cu zambetul pe buze. Cat poti
indura si cat poti sa crezi.
Cand te mint, simt ca te pacalesc. Simt ca te fac sa crezi si tu ceea ce cred ca simt eu. Poate ca am innebunit…
Am venit in rochie. Baga-ti mana pe sub ea… Sunt goala… Sunt naturala… De fapt, nu te-am mintit… ASA
sunt eu.
iubitule, esti sfant si prost.
ma uit in ochii tai si n-are rost
sa nu te-nsel cu orice-mi vine-n cale
doar pentru ca in cot te doare…
esti idiot si nu ma vezi,
esti pudicul cu ochii verzi,
si incapatanat, si asta doare,
chelnere, o vodca mare!
iubitul meu cel sfant si idiot,
sper ca de azi sa nu te doara-n cot
daca iti zic ca vreau sa ma atingi,
sa ma saruti si dimineata gatul sa mi-l lingi…
poet poetic de satana,
te trag de clopote si de sutana,
si baga-ma in seama, si-adulmeca-mi sarutul,
ca sa nu plec chiar azi cu vantul…
Eram in scara blocului cand un fluture orb, iritat probabil de lumina chioara a unui bec murdar, se trezi captiv in mainile mele. Si, pentru prima oara, nu mi-a fost frica de zbaterea lui necunoscuta, de aripile lui prafuite cu acel nu-stiu-ce infiorator…
L-am tinut intre palme si, cu cat il tineam mai mult, cu atat imi dadeam seama ca mi-era frica de adevar…
Captiva, ca si el, intr-o pseudolibertate care mai mult ma incatusa, mi-era frica de el pentru ca era imaginea mea in oglinda… Psihicul meu e tot atat de fragil ca si aripa lui scuturata de stele, iar viata mea e tot atat de efemera ca si culorile-i triste.
Doar soarta imi e putin diferita.
Soarta lui e sa se arunce in gol si sa incerce sa zboare…
Soarta mea e sa merg si sa incerc sa raman in picioare…
Saltul lui, avantul lui catre lumina dureaza atat de putin, e ca o curba ce se frange brusc, sub coasa vietii… El nu se incapataneaza sa creada ca va supune viata, el nu incearca o data si inca o data sa se ridice…
Noua nu ne piere pofta de viata, chiar daca ea ne loveste cand e mai greu. Orbiti suntem de speranta, precum e fluturele din palma mea orbit de lumina…
Pentru ca el a inteles misterul, am zis ca e mai bine sa-l las sa se avante in orbire, iar eu sa caut cheia.
Am deschis palmele incet si l-am invitat sa zboare…