Eram in scara blocului cand un fluture orb, iritat probabil de lumina chioara a unui bec murdar, se trezi captiv in mainile mele. Si, pentru prima oara, nu mi-a fost frica de zbaterea lui necunoscuta, de aripile lui prafuite cu acel nu-stiu-ce infiorator…

L-am tinut intre palme si, cu cat il tineam mai mult, cu atat imi dadeam seama ca mi-era frica de adevar…

Captiva, ca si el, intr-o pseudolibertate care mai mult ma incatusa, mi-era frica de el pentru ca era imaginea mea in oglinda… Psihicul meu e tot atat de fragil ca si aripa lui scuturata de stele, iar viata mea e tot atat de efemera ca si culorile-i triste.

Doar soarta imi e putin diferita.

Soarta lui e sa se arunce in gol si sa incerce sa zboare…

Soarta mea e sa merg si sa incerc sa raman in picioare…

Saltul lui, avantul lui catre lumina dureaza atat de putin, e ca o curba ce se frange brusc, sub coasa vietii… El nu se incapataneaza sa creada ca va supune viata, el nu incearca o data si inca o data sa se ridice…

Noua nu ne piere pofta de viata, chiar daca ea ne loveste cand e mai greu. Orbiti suntem de speranta, precum e fluturele din palma mea orbit de lumina…

Pentru ca el a inteles misterul, am zis ca e mai bine sa-l las sa se avante in orbire, iar eu sa caut cheia.

Am deschis palmele incet si l-am invitat sa zboare…