Arhive categorii: muzica

Albumul lunii august: Sigur Rós – Valtari

Posted on by
Răspunde


Citeam ceva despre Monarch Programming. Am ajuns la un articol despre clipul „Fjögur Píanó” al celor de la Sigur Rós. Islandezii canta de o mie de ani (de fapt, doar din 1994) si i-am evitat elegant pana anul acesta.
Am citit articolul de la Vigilant Citizen si am fost curioasa sa dau play.

Clipul piesei „Fjögur Píanó” este extraordinar de bine facut, ideea (pentru mine) generala fiind aceea de toxic relationship, mixed with drugs. Dar nu despre clip e vorba aici.

Fiind la serviciu cand am dat peste „Fjögur Píanó”, nu am avut la dispozitie decat YouTube-ul, so I kinda raped the play button.
Ajunsa acasa, insa, am luat albumul cu totul, i-am dat play o data, am intrat intr-o stare vecina cu goose bumps on the highest cloud si am fugit la dus.

„Valtari” (in engleza „Roller”) e cel de-al saselea material al trupei, lansat pe 23 mai 2012. Cred ca stiu ce faceam pe 23 mai 2012… 🙂

N-as putea sa descriu decat o stare generala a pieselor. O stare de surreal si ethereal si dreaming wide awake si floating si tot ce vrei. E o caldura care-ti raceste pielea si te arde din interior. E ca picatura de ploaie de vara, care nu e atat de rece si totusi pielea ta se face mii de brobonele mici,
perfecte. E soundtrack-ul perfect pentru o zi de vara. Sau o ploaie de vara. Sau o frunza calcata toamna in picioare. Sau prima ninsoare. Primul mugure pe o crenguta. Primul zambet. Ultimul zambet.

Tracklist (o sa pun in paranteze traducerea aproximativa, conform Wikipedia):

Ég anda (I Breathe) – imi aduce un pic aminte de space rock-ul celor de la Angels and Airwaves, usor metalic, propovaduitor, calmant si rece, vocea e atat de ciudata si totusi familiara, intreaga compozitie bate spre electronica fara sa fie impersonala; din partea mea, 9.5

Ekki Múkk (Not a Sound) – ma face trista, fara sa cad in depresie, ma face sa vreau sa fiu tinuta in brate, ma face sa vreau sa beau lapte cald, sa stau sub patura si sa respir doar liniste; un 9 curat

Varúð (Caution) – daca ar fi sa ma iau dupa titlul in engleza, piesa pare a cautionary tale spusa bland de o bunica, while gently stroking your hair; as zice un 8, pentru efectul usor impersonal pe care mi se pare ca il are

Rembihnútur (Tight Knot) – printre preferatele mele, fara sa stiu ca s-ar numi Tight Knot in engleza, am senzatia unei confesiuni intre 2 iubiti, care culmineaza cu sentimentele care coplesesc si in urma carora ramai ca o stanca izbita de valuri, neclintita, dar uda, un pic mai macinata si mai goala,
mai sincera si mai curata; nota 10 pentru energia pe care mi-o da de fiecare data (e oricum noua mea obsesie, s-ar putea sa fiu un pic biased)

Dauðalogn (Dead Calm) – e too dead, too calm, in ciuda unei compozitii (din punct de vedere tehnic) perfecte; pentru mine e prea trista si risc sa cad in depresie, drept urmare fac un slalom pe langa ea si ii dau un 7.5

Varðeldur (Campfire) – este una din piesele hauntingly beautiful, ai senzatia ca sunetele te coplesesc si te impresoara, ca din toate directiile vine mirosul de ger al Islandei, de care poti scapa doar la adapostul unui ceai negru fierbinte; ii dau un 10 (de fapt, as da un 11, daca as putea)

Valtari (Roller) – piesa care da numele albumului e mult prea rece si, desi construita practic in aceeasi directie ca restul pieselor, does not stand out si e prea distanta ca sa lege amintiri cu mine; 7.5?

Fjögur píanó (Four Pianos) – e grava, dar e sincera, e trista, dar parca are o raza de speranta, e sunetul care se propaga in aer si se sparge de tine, te invaluie, te cuprinde si te incalzeste si iti da un feeling de „home”; pot sa-i dau 11?

Albumul e wow. E un tot unitar care, desi are piese care ies foarte bine in evidenta, e destul de uniform incat sa-l percepi pe tot la fel, sa iti dea mereu aceeasi stare. Sigur Rós au colaborat cu mai multi regizori pentru clipuri de promovare a pieselor de pe „Valtari”, dandu-le mana libera si nepunand „STOP” in fata creativitatii. Mi-a placut acest experiment, care a facut si mai usoara acceptarea experientei Sigur Rós.
Sursa poza.

Lady Gaga: Review-ul unui concert la care n-am fost, desi as fi vrut…

Posted on by
Răspunde

Tocmai s-a terminat ceea ce a fost concertul anului. N-am zis-o eu, au zis-o unii care au fost acolo.
Daca saptamana trecuta as fi zis ca highlight-ul anului in materie de muzica e concertul Poets of the Fall de la ARTmania (carora le multumesc pentru ca m-au contactat si mi-au oferit invitatiile castigate la Zelist… Oh wait! nu m-au contactat si nu mi-au oferit nimic), astazi incep sa regret ca nu am vazut-o pe Gaga pe viu, sa o vad cum tremura alaturi de fanii ei in timp ce le canta „Hair” sau „Speechless” sau „Bad Romance”, sau orice are vreun hint de hit.

De Poets of the Fall m-am lamurit. Ii voi vana prin Europa, pentru ca oricum muzica lor e facuta sa fie savurata la foc incet, intr-un pub nu foarte aglomerat, unde toata lumea e fan si stie versurile si-l poate acoperi cu spor pe Marko.

De Lady Gaga nu stiu ce sa spun. OK, pentru unii e Satana personificata, Anticristul venit pe pamant, Lucifer coborat din ceruri. E plina de simboluri si de tupeu si de ostentatie vizavi de tot ce e sfant, normal si drept. Si de aia ne place. Ea e artista care nu vrea sa comenteze daca se imbraca sau nu in blanuri artificiale, pe motiv ca ar fi ipocrita sa sustina ca respecta animalele, cand s-a imbracat in hidoasa ei rochie de carne acum 2 ani.

Lady Gaga e artista care te invita sa fii openly gay, chiar daca nu esti, doar ca sa-ti arati sustinerea fata de „free love”. E noua Madonna, noul Alice Cooper, noua Grace Jones si noul rebel al muzicii, copilul urat al Americii, care si-a depasit cu mult dorinta initiala de a scrie cantece bune.

E un artist vulnerabil si asta o vezi doar cand e pe scena. E artistul care comunica foarte mult cu publicul si stie cum sa-si tina fanii aproape. Stie sa-i faca sa se simta speciali. Stie sa-i aduca langa ea si apoi sa le dea aripi. Plange si sufera alaturi de ei si se bucura de sustinerea lor totala. E artista care doboara recorduri dupa recorduri si careia nimeni nu-i vede ochii obositi si tristetea si voma de dupa scena.

La finalul zilei, dupa ce Gaga delivered, Stefani Germanotta se intoarce cu spatele la public si, cred eu, ramane singura, se sting luminile si curg lacrimile.

Regret ca n-am fost la Gaga, dar stiu ca publicul a intampinat-o atat de frumos, incat sunt sigura ca va mai veni la noi, si-atunci n-o sa o ratez pe Mother Monster. O sa vin sa-i vad palariile si rochiile din par si carne si globurile in care se inveleste. O sa vin sa o aud cum impartaseste cate putin din gandurile ei cu noi. O sa vin sa o vad dansand, ca o nebuna, owning the stage from left to right and up and down. O sa vin sa o vad, sa-mi smulga o lacrima si-un zambet si o sa dansez, sperand ca o sa cante „Boys Boys Boys”.

Alte pareri: 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Las aici primul concert cu Lady Gaga pe care l-am vazut eu. This is when I fell in love with her.



Review: The Killers – Runaways

Posted on by
2

Am tot incercat sa scriu un review pentru albumul lunii iunie, care ar fi trebuit sa fie Maroon 5 – Overexposed. Somehow, n-am reusit sa ma adun sa scriu cuvinte despre el. L-am ascultat, mi-a placut, dar nu am putut vorbi despre el.

The Killers au lansat o piesa noua, alta decat traditionalul cantecel de Craciun, o piesa care va fi pe urmatorul album.

Piesa „Runaways„, ce va fi inclusa si pe „Battle Born” (fraza apare pe steagul statului Nevada) nu e noua, nu e inedita, nu e wow. E doar Brandon Flowers, plain and simple. O fi fost vreo piesa ce n-a mai avut loc pe „Flamingo” (albumul sau solo lansat in 2010), pentru ca mi se pare acelasi sunet usor ratacit si confuz, de copil care nu stie incotro s-o apuce.

Povestea e clasica. Am vazut-o si in „When You Were Young”, si in „A Dustland Fairytale”, poate chiar si in „This Is Your Life” sau in „Jilted Lovers & Broken Hearts”.

Chitara imi aduce aminte de „Crossfire”. Bass-ul de piesele vechi de la The Killers. Imi place ca-mi da senzatia de hotarare, „all is settled”, „I know what I want now”.

Pe scurt, nu e nimic out of the ordinary de la Mr. Flowers & The Killers. Pe de alta parte, nici nu-mi doream. Mi-e dor de povesti despre Las Vegas, sins & sinners, oameni pentru care dumnezeu e aproape dupa o gura de alcool, mi-e dor de povestile lor care miros a iarba si tigara si a trailer park or smth.

Nimic nou, dar totusi perfect personal. Imi aduc aminte de 2009. 1 iulie 2009. Ploaie si The Killers.

PS: haven’t seen the video. Yet.

Albumul lunii mai: Marilyn Manson – Born Villain

Posted on by
Răspunde

Pe Born Villain îl aștept de mult, cam de când a plecat Tim Skold de la Manson și cam de când Twiggy a revenit, întru satisfacția vechilor fani. Ăștia vechii au crezut că Twiggy e ceea ce are nevoie formația, deși eu plângeam după sunetul dur al suedezului și îi ascultam albumele solo.

Manson a descris albumul în multe feluri, cel mai sexy atribut fiind „suicide death metal”, cel mai aproape de adevăr.
În fapt, albumul e standalone, nu poate fi legat decât probabil de tranziția lui Brian Warner ca persoană. Ascultându-l, simt nevoia acută a omului de oameni și poate că citesc mai mult decât e acolo, dar nicicând Manson nu și-a descris un album mai bine.

Born Villain debutează pervers cu „Hey, Cruel World…”, o colaborare violentă între Twiggy și Vrenna, oameni de bază în formație. Urmează single-ul „No Reflection”, copil sălbatic între cei 3 piloni (Manson, Twiggy, Vrenna) și „Pistol Whipped”, o piesă leneșă, cadențată și nesimțită.
Încep să răsară bijuteriile ascunse, pline de referințe obscure și mai puțin obscure. „Overneath the Path of Misery” – un strigăt dureros după ceva. „Slo-Mo-Tion”, furioasă, sexy, sălbatică, tristă, beată – amalgam de tot. „The Gardener” e vulgară și reală, dovada clară că între Twiggy și Vrenna se pot naște mulți copii. „The Flowers of Evil” e plină de metafore, la fel cum e și „Children of Cain”.

„Children of Cain” e o piesă specială, e creația lui Manson și îl auzi strigând pe toate cele 5 minute și 17 secunde. Merită doar ea timp special de ascultat, timp de meditat, timp de ucis, timp de sinucis… Trădare, trădare, de 3 ori trădare. A sinelui.

„Disengaged” – știu că e acolo, dar nu e memorabilă. Habar n-am ce să spun despre ea, deci probabil că nu merită cuvinte. „Lay Down Your Goddamn Arms” – în stilul industrial pur, cooperare între Twiggy și Vrenna, as usual, e dură, sinceră, violentă și pură. E cum ar trebui să sune Manson dacă ar fi un copil cuminte, cu guleraș apretat. Dar nu e.

„Murderers Are Getting Prettier Every Day” e un titlu demn de cancan, la prima vedere, dar la prima ascultare te lovește sunetul industrial care vine natural, la chemarea lui Manson. „Born Villain”, piesa care dă și titlul albumului, emană ceva western pentru urechile mele – aștept din clipă în clipă un duel între Manson și Manson. Îl aștept beat, cu țigara în colțul gurii, în ușa bodegii, cu o pălărie cu boruri largi și o vestă soioasă pe el. „Breaking the Same Old Ground” e o piesă anxioasă, nerecomandată deprimaților sau celor on the edge, o piesă supărat de sexy. „You’re So Vain”, în original a lui Carly Simon, colaborare cu Johnny Depp, este cea de-a doua piesă la care a făcut cover care-mi place (prima fiind Personal Jesus).

Citind review-ul, îmi dau seama că albumul poate fi catalogat drept „sexy suicide death metal”, with a hint of roughness and S&M, de ascultat într-o după amiază în care ești transpirat, obosit de lume, supărat, dezamăgit, o zi în care să îți vină să urli și să iei cuțitul și să nu știi ce să faci cu el.

Tracklist:

„Hey, Cruel World…” – 7
„No Reflection” – 8
„Pistol Whipped” – 8.5
„Overneath the Path of Misery” – 10
„Slo-Mo-Tion” – 10
„The Gardener” – 10
„The Flowers of Evil” – 10
„Children of Cain” – 10
„Disengaged” – 5
„Lay Down Your Goddamn Arms” – 9.5
„Murderers Are Getting Prettier Every Day” – 8
„Born Villain” – 8
„Breaking the Same Old Ground” – 8
„You’re So Vain” (featuring Johnny Depp) – 9

Sursă poză.

Linkin Park – review de concert

Posted on by
6

6 iunie, 2012. Bucuresti. Romexpo. Nume de cod: Linkin Park.

Am venit cu un 331 de la Romana, inghesuita intre alti oameni care se duceau spre concert. Toata lumea era entuziasmata si enervata de traficul dubios de pe Dorobanti, dar in acelasi timp toata lumea astepta cu nerabdare concertul.

Dupa cateva neintelegeri pe motive organizatorice si de orientare, am ajuns la locul cu pricina. Primul lucru observat: ce putina lume era. Al doilea: cat de putini oameni dansau (am ajuns fix pe Zdob si Zdub – Videli Noci).

Ne-am instalat aproape de gardul ce despartea Gazonul B de A, fix in spatele turnului de filmare si a cortului de sunet. In jur, oameni cu varste cuprinse intre 12 si 52 de ani, copii nesupravegheati, fete venite sa-l iubeasca pe Chester (sau pe Mike, who knows?) de la distanta cu un sutien intre ochi, baieti cam derutati, niste hipsteri care n-ar fi recunoscut ca-s hipsteri si tot asa…

Pe la un 8.20 a inceput spectacolul. Setlistul final de la Bucuresti a fost:

Tinfoil
Faint
Papercut
With You
Runaway
Given Up
Blackout
Somewhere I Belong
(2012 ext. intro)
New Divide
A Place for My Head
New Divide
Lies Greed Misery
Points of Authority
Waiting for the End
Breaking the Habit
Leave Out All the Rest / Shadow Of The Day / Iridescent
(Ballad Medley)
The Catalyst
What I’ve Done
One Step Closer
Burn It Down
In the End
Numb
Bleed It Out

Momentele mele de maxima bucurie: Papercut, With You, Runaway, Somewhere I Belong, A Place For My Head, Points of Authority, Breaking the Habit, Ballad Medley-ul, One Step Closer, In The End, Numb si Bleed It Out.

A fost un blend frumos de piese vechi si noi, balade si chestii puternice, pe care se imbinau placut growlurile lui Chester cu rapul lui Mike. Trupa a fost profesionista, exceptand vreo cateva mici floricele ale tobosarului (la inceput si la sfarsit), cand a scapat cu mana pe tobe si a sunat de parca a intrat pisica intre oale (sunt rea), si alte cateva mici improvizatii ale chitaristului, care a crezut ca e la Pink Floyd pentru 5 secunde.

In ciuda setlistului foarte bun, n-am inteles sunetistul ce facea. Cred ca am auzit concerte Vita de Vie cu sunet mai bun ca acolo. S-a stricat o parte din atmosfera doar cu asta. Apoi, publicul. Static (cel putin la Gazon B), jumatate de Gazon A – gol total. Partea stanga de la Golden Circle si Tribuna – un pic mai animate, dar cam atat. Momente de maxim amuzament: drunk people running around prin perimetrul de la Gazon A, ca deh… Oricum nu dansa nimeni. Ah, si o tanti de la BGS, supposedly with a great ass. Partea de visuals a fost foarte faina, s-a impletit frumos cu ce cantau baietii aia.

Per total, a fost un concert care a meritat. Merita si acum 10 ani, si acum 5 ani, si in prezent. Nu garantez ca as fi mers daca era peste 5 ani. Meritau un public mai activ si mai multa lume in general. Meritau un sunet mai clar. Ar fi fost ideal daca ar fi inceput la 9.30, ca sa ma pot bucura de visuals pe bune, nu la 8.20, cand e lumina afara si reflectoarele alea nu fac nimic special. Sa zicem un 8. Pentru ca n-au cantat Crawling si nici nu s-au intors la Encore. Si au avut si steagul pus invers.

Sursa poza si setlist.

Stiri din muzica

Posted on by
Răspunde

Once in a while, some old fart se trezeste ca vrea sa ne aducem aminte de el. Azi am dat peste vreo 3…

Bob Geldof are senzatia ca ar fi putut avea o cariera de calibrul lui Sting sau Paul Weller, daca n-ar fi fost asa de …”suflet-mare”? Nici nu stiu cum sa-i zic. Ok, ne-a placut Boomtown Rats (nimeni nu stie cine sunt, doar vreo 2-3 rataciti poate mai au habar), dar sa zici ca aveai atata potential si ca doar faptul ca ai facut charity work te-a tinut din treaba e… Pur si simplu. In alta ordine de idei (expreise imprumutata de la Bestmusic.ro), ii multumim pentru Live Aid-uri. A facut treaba misto acolo. Sursa.

Kirk Hammett (il stiti, e un nene de la Metallica) s-a gandit sa ne anunte de ce muncesc asa mult in turnee si ca de ce nu-si vad ei familiile. Cica nu ar castiga mai nimic din drepturile de autor si ca asta ii sileste sa mearga in turnee foarte mult timp. Ok, si? Mai tine minte cineva scadalul cu Napster? Mkay. Roata se intoarce. Alta intrebare: mai tine minte cineva ultimul album Metallica? Mkay. Sursa.

Baba suprema: Madonna. Acum ceva timp ma revolta si scarbea cu declaratii aruncate aiurea prin presa la adresa diversilor colegi de breasla. Lansa femeia un album, normal ca avea nevoie de publicitate. Si la momentul respectiv, dupa ce-a aruncat cu rahat in toti (Lady Gaga, Britney Spears, M.I.A. si Elton John), a zis ca single-ul lui LG, Born This Way (aparut in urma cu 1 an, dar atunci n-a comentat nimic), e doar o varianta redusa a piesei Express Yourself, hit al magnificei preotese a muzicii. Sa ghiceasca cineva cine a facut cover dupa Born This way, cover injectat la final cu o mica bucatica din „She’s Not Me”. Puteti sa dati click pe propria raspundere. Eu nu dau. Sursa. Update: clipul nu mai e pe youtube. Ii cred pe cuvant pe cei de la NME ca a fost indeed un clip cu Madonna cantand acel cover.

This mini heart attack

Posted on by
Răspunde

What the hell? Cand ziceam ca anul asta o sa fie tare in materie de concerte, lumea radea de mine. Pe Poets of the Fall ii simteam de mult, ii asteptam. Pe The Darkness la fel. Pe Gaga. Pe RHCP ii consideram deja aici. Multa lume buna, multe nume mari. Placebo = again, but yeah! Pulp = copilarie. Moonspeel = adolescenta. Lake of Tears = always. Guns = mereu. Godsmak = 15 ani. Soulfly = yeah, baby! Tot DBE4 = awesome! Hurts = love. Mergem, da’ la care mergem?