Ce faci cand ai la dispozitie una dintre cele mai bune povesti cu si despre zombi, fie ea si inspirata dintr-un comic book?

Te gandesti, daca esti Frank Darabont, sa o transformi in serial. Pentru ca, oricat de multe seriale cu si despre supra si para-normal sunt pe lumea asta, intotdeauna e loc de mai mult.

Deci, dupa cativa ani de The Walking Dead in scris si desen (Robert Kirkman, Tony Moore si Charlie Adlard), te pregatesti sufleteste si moral sa imparti lumii the ultimate TV show.

Premiera serialului a avut loc pe 31 octombrie 2010, fix de Halloween. Tin minte ca am vazut varianta pre-air cu vreo doua saptamani inainte si am fost atat de incantata, ca am revazut episodul (lung de aproximativ o ora) de vreo doua-trei ori.

Dupa doua sezoane, unul de sase episoade, celalalt de 13, show-ul de la AMC a revenit pe ecrane, cu un nou episod, la jumatatea lui octombrie.

14 octombrie e ziua in care toti fanii TWD si-au pus sperantele. Multi stiau comic book-ul dinainte, altii au aflat de el abia dupa ce s-au uitat la serial. Inevitabil, comparatii intre cele doua s-au facut, de cele mai multe ori in defavoarea serialului.

Eu recunosc ca am ajuns cu cititul la numarul 102 din comic book, dar de vreo doua luni m-am oprit, pentru ca… Adevarul e ca in ea libertatile pe care si le permite Kirkman sunt infinit mai multe decat ce au la dispozitie niste producatori TV. Se joaca cu soarta personajelor (si chiar soarta personajelor iubite de public) fix cum vrea el, ajutandu-se de o franchete si o violenta uneori gratuite.

Cand s-a terminat cel de-al doilea sezon am fost momiti cu personaje noi (pentru serial) si cu locuri noi (pentru serial). Asa ca vara a trecut, gandindu-ne la Michonne si la The Governor si la Prison.

Vara a trecut, dupa un lung sezon doi impiedicat si cu povesti greoaie si lungite fara rost. Octombrie venea cu povesti noi si oameni noi, introdusi usor diferit fata de cei din comic book, dar la fel de spectaculosi.

Primul episod din cel de-al treilea sezon The Walking Dead a debutat brusc. Incercand parca sa intareasca ideea ca „This isn’t a democracy anymore”, vedem dintr-o data cum tot grupul lui Rick se comporta ca un tot unitar, toata lumea stie brusc sa foloseasca arme de foc, ba unde mai pui ca apar si amortizoare de tot felul.

Dupa un raid scurt al unei case aparent parasite, dupa un kill rapid al tuturor inhabitantilor de vitalitate indoielnica, dupa ce ramai uimit de burta lui Lori (sau Whori, cum o alinta fanii pe internet), dupa ce ramai socat de faptul ca T-Dogg nu e total inutilizabil, iar Carl parca incepe si el sa asculte de autoritatea parinteasca, ii vezi pe toti grabiti sa dispara din casa respectiva,
din cauza grupurilor de zombie atrasi de ei.

Daryl inca n-a renuntat la „salbaticia” lui, si nici la motocicleta. Carol nu e total useless. Rick o ignora pe Lori din ce in ce mai mult. Lori e din ce in ce mai ingrijorata de soarta ei, a copilului si a lor toti. Fetele lui Hershel s-au trezit brusc dintr-o viata indestulata in Sud intr-o lume incredibila si moarta, Hershel si-a pierdut directia, iar Glenn parca e lipit de Maggie.

Astea fiind zise, dramele sunt putine. Vorbele sunt putine, ceea ce inseamna, pentru urmaritorii fideli, ca mare parte din greselile sezonului doi sunt spalate.

Grupul face cunostinta cu inchisoarea. Din ce-am putut observa, Rick-din-serial inca n-a devenit Rick-din-comic-book. Fervoarea celui din urma, disperarea amplificata de o speranta continua, de sentimentul de „stiu ca poate fi mai bine de atat” inca nu poate fi redat pe sticla. Mult timp, Rick-din-serial a avut parte doar de calitatile pozitive ale confratelui sau din comic book, pe cand pe
cele negative i le-a pasat aproape integral lui Shane. Personajul e usor subdezvoltat, dar sper ca acest Prison-story-arc sa-l ajute sa ajunga omul care e in comic book.

In inchisoare se intampla chestii. In prima faza, „curata” zombii de la intrare. In a doua faza, dorm in celule. In a treia faza, se incearca curatarea restului inchisorii. Maggie se dovedeste cea mai utila femeie, luptandu-se cot la cot cu restul barbatilor. Hershel ii ia locul lui Dale, fiind el muscat de picior. Rick e pus fata in fata cu decizia de a-i taia piciorul. O face rapid, dar mult mai sec si mai fricos decat in comic book. La final, ii vedem pe cei patru (?) – atatia erau in comic book – inmates din sala de mese. Blackout – s-a terminat episodul.

In paralel, in scurte momente, avem parte de Michonne si Andrea. Michonne si sabia ei, Michonne si zombii ei, Michonne si dedicatia cu care sta alaturi de Andrea, care e the same old bitchy woman with a clear deathwish care era si inainte.

Per total, episodul a avut mai putine vorbe. Putin dialog, putin cantec, cateva scene gandite prost (Daryl si Carol, Lori si Rick, Rick si conserva, Andrea si Michonne, cantecul la focul de tabara, soldatii in echipamentele alea greoaie).

Pe de alta parte, au schimbat genericul, au lasat melodia. Totul pare mai dramatic, totul pare mai intens, asteptarile sunt mai grele. Acest prim episod din cel de-al treilea sezon nu e CHIAR ce trebuia sa fie, dar e mai mult decat nimic – e semnul ca lucrurile se indreapta in directia cea buna.

Ce mi-as dori de la sezonul trei? Nu neaparat zombi, ci actiune. As dori mai multe conflicte interne, as dori mai multe pericole din exterior, altele decat eternii „umblatori”. As vrea ca personajele sa devina imprevizibile, sa reactioneze neasteptat. As vrea sa nu le fie frica sa le dea personajelor noi
dimensiuni. As vrea sa-i vad cum se lupta cu mai multe chestii de-odata (de exemplu, cu zombi, cu unii care vor sa le ia adapostul, intre ei si cu vremea).

Sper ca macar la jumatatea sezonului sa devina chestia aia curajoasa care este The Walking Dead – the comic book.

Sursa poze: 1, 2, 3.