Happy Valentine’s Day! Sau, cum ar zice unii, „ce dracu, ba? nu mai avem sarbatori nationale? tre sa importam de la idiotii de americani?”.
In timpuri de schimbare, orice poate fi catalogat drept diferit e bun si valabil. Cand eram mica, vai rebeliunea era in floare, si Vday era absolut nimic. Acum, ca am trecut peste niste ani, ne-am maturizat, ne-am crescut si alte cele, e frumos sa ai ce sarbatori, chiar daca e asa, „la mishteaux”. Nu zice nimeni ca e perfect valabila sarbatoarea asta, dar un motiv in plus – n-are ce sa strice.
Pentru nationalisti: si Dragobetele e bun. Tot asa, si 1 Martie, si 8 Martie, si ziua de vineri, si ziua de dinaintea salariului. Pe principiul „there is not enough love”, please, boys & girls, make it happen!
Azi am aflat că a murit Whitney Houston. E una din primele muzici cu care m-a învățat mama, pentru că aveam o casetă cu coloana sonoră de la The Bodyguard. Știam toate cântecele pe de rost, dar preferatele mele erau ale lui Whitney. Îmi aduc aminte cum arăta mama atunci și îmi dau seama că semăna cu Whitney atât de bine: același nas, aceeași gură, același zâmbet parcă… Aceeași tristețe. Îmi aduc aminte cum mă întrebau tot timpul femeile dacă ea e chiar mama mea – mama e mai brunetă (la modul almost black), iar eu eram blonduță. Semănam perfect cu tata. Și-mi aduc aminte că o dată, pe la vreo 4-5 ani, am întrebat-o dacă m-a adoptat, pentru că noi două nu semănăm deloc. A plâns foarte mult, până n-am crescut, nu mi-am dat seama cât de mult a rănit-o întrebarea. I miss my mommy…
Albumul lunii ianuarie a fost, pentru mine, Ceremonials. Florence + The Machine reușește să facă ceea ce puțini ajung să facă: un al doilea album, cu mult mai bun decât primul.
Ceremonials este foarte bine închegat, atât de “together”, piesele curg dintr-una în alta, fără rimul obositor al unui album house. Piesele în sine sunt ca niște incantații, au un ritm aparte, e ca și cum aș asista la un ritual când le ascult. Vocea lui Florence Welch e, probabil, printre puținele lucruri din muzică din ultimii ani (nu, Lana Del Rey nu se pune).
Dacă ar fi să răspund la întrebarea ce simt când ascult muzica ei, răspunsul e atât de complex, încât probabil aș bâigui ceva neinteresant, precum: mi se face pielea găină, se face liniște în lume, am senzația că plutesc, am senzația că nu mai sunt eu. Din păcate, nu sunt decât un biet om, așa că nu-mi rămâne decât să o ascult în continuare.
Am ascultat Ceremonials în timp ce citeam 1Q84, a lui Murakami. Cartea e și ea o fărâmă de misticism, așa că nu cred că aș fi putut alege altceva mai bun ca să mă transpună în universul respectiv. Acum, de câte ori ascult Never Let Me Go, mă gândesc doar la Fuka-Eri și pendularea ei zbuciumată între ceva și altceva. De câte ori ascult Leave My Body, nu pot decât să mă gândesc la The Little People și vaselele lor de pe pământ. De câte ori ascult No Light, No Light, mă gândesc la orașul pisicilor. De câte ori ascult Only If For A Night, nu mă gândesc decât la Tengo și Aomame. Și de câte ori ascult All This And Heaven Too, mă gândesc la…
Albumul e extraordinar, și mă bucur că Florence Welch a reușit să depășească sălbăticia primului album, Lungs, a reușit să crească și să evolueze. Versurile sunt extraordinare, ar putea foarte bine să fie imnuri sau cântece de rugăciune sau ritualuri păgâne sau the calling of mothership sau ce vreți voi. Pentru că, dacă nu asculți și versurile, o parte din sclipirea albumului se pierde în cotidian.
Tracklisting:
1 – Only If for a Night – 9.5
2 – Shake It Out – 8
3 – What the Water Gave Me – 7
4 – Never Let Me Go – 10
5 – Breaking Down – 8
6 – Lover to Lover – 8.5
7 – No Light, No Light – 8
8 – Seven Devils – 7.5
9 – Heartlines – 7.5
10 – Spectrum – 7.5
11 – All This and Heaven Too – 10
12 – Leave My Body – 10
Notele date de mine pieselor pot strica puțin din bucuria ascultării. Luate separat, sunt puține piesele care stau bine în picioare, dar ascultate împreună reușesc să creeze ceva ce e foarte greu de găsit acum. Unitatea albumului e dată tocmai de faptul că, împreună, piesele fac totul. Nu recomand ascultarea lor separată.
PS: se pare că și Florence Welch e o mare păpușa Illuminati.
Saptamana trecuta am omis articolul despre un loc pe saptamana. Am avut drum pe-acasa, prin nameti, cateva ore pierdute pe tren, prin troiene, inghetata de frig, dar intr-un final am ajuns la destinatie.
Am petrecut cateva zile frumoase, chiar daca odihna a lipsit, bateriile sufletesti nu s-au suparat.
Recunosc ca frigul m-a tinut mai mult in casa, dar asta era doar o senzatie. Caloriferele nu prea faceau fata, asa ca senzatia generala era ca afara sunt vreo -50 de grade. In realitate, era o vreme calma, oarecum umeda si deloc rece.
Nu am prea facut poze, pentru ca nu am un aparat demn de asemenea peisaje, dar m-am gandit ca internetul e mare si gasesc poze expresive cu orasul meu pierdut.
Intre atatea locuri pe care as vrea sa le vad, trebuie sa fie un loc pe podium si pentru urbea din care vin.
Cuvintele se macina si se lovesc intre ele,
Fara sa stie unde te doare,
Si cand tacerea se face mai mare,
Pleoapele se-nchid intre ele.
Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Sau asa spunea o data o fraza din poveste. Tot ce e in noi e poveste, totul ne indeamna spre ceva, totul ne duce undeva. Daca am gasi o casa pentru sufletul nostru, sa-l pastram neintinat, atunci el, sufletul, ar fi mai bun si mai pur ca niciodata. Lumina noastra ar sta mereu adapostita, iar suflul raului nu ne-ar atinge niciodata. Totul ar fi perfect, si casa sufletului ar fi scaldata in lumini blande.
Dar din pacate, sufletul meu e gol si dezbracat de bine. Din el se rup, incet-incet, bucati si sange, si doare uneori atat de tare. Ar plange, daca ar avea cum, si-ar spune of-ul, daca ar avea cui, ar trage o gura de aer in piept si-ar merge mai departe, dar fara casa, fara putere si fara sprijin, sufletul meu orb, gol si pustiu nu stie decat sa taca.
Oare de cate ori si-a ascuns in el vise si dorinte, placeri, de cate ori a plans cand i s-a spus o vorba rea, de cate ori s-a sfaramat cand cineva nu l-a vazut asa cum e? E peticit, saracul, mai singur decat cersetorii din intersectie, si parca vrea sa isi ascunda goliciunea, sa nu-l mai rada prostii. Sufletul meu aduna ramurele si frunze, se imbraca in flori si pene, si strange langa el toata natura frumoasa. Carne pentru el nu se mai gaseste – au framantat-o oamenii, pana cand n-a mai fost buna de nimic. Dar azi sufletul meu a promis ca-si ia straie noi.
Madonna s-a lăsat așteptată niște ani buni, până a reuși să mai scoată ceva din muzică. Reticentă la început, cu greu am ascultat piesa ei nouă, cu M.I.A. și Nicki Minaj. Trecând peste alăturarea cel puțin ciudată (M.I.A. a fost cât de cât un artist de calitate, pe când Nicki Minaj n-are nimic care să-mi placă), trecând peste afirmațiile Madonnei din ultima vreme, m-am hotărât să fac greșeala de a asculta piesa.
Give Me All Your Luvin’ a apărut după ce diva declara prin presă acum ceva timp că Lady Gaga a copiat-o (nu au fost chiar cuvintele astea, dar acuzația se simte). OK, te-a copiat, te-a copiat. De ce n-ai zis ceva atunci când s-a întâmplat? Te trezești după un an și ceva, cu 2 secunde înainte să anunți că scoți album? Apoi a zis că ‘Lady Gaga’s not built like a brick shithouse like Britney Spears‘. Ca să jignească 2 nume dintr-un foc, probabil. Apoi, făcând referire la incidentul din 2004, când Janet Jackson a rămas c-un sân pe-afară, a declarat ‘There will be no nipples in my Super Bowl performance‘.
Deci diva se hotărăște să revină pe scenă, începe să arunce cu noroi în toată lumea, toate astea în timp ce declară că vrea să fie ținută minte drept un artist complex, nu doar drept cântăreață. În timp ce niciun regizor nu vrea să lucreze cu ea, diva tot insistă la porțile cinematografiei, deși n-are vreun talent notabil în aria asta. Și, de bună ce e, simte nevoia să jignească alți artiști, pentru a fi băgată în seamă.
Asta e doar o mică introducere, pentru a înțelege de ce am refuzat câteva zile să-i ascult capodopera.
Am ascultat piesa. N-are nimic bun. M.I.A. n-are treabă acolo, nu-i văd locul, nu-l înțeleg și, de fapt, nici nu se simte personalitatea ei pe piesa asta. Nicki Minaj e la fel de urâtă, enervantă și hidoasă ca întotdeauna (și mă refer strict la calitățile ei de pseudo-cântăreață).
Piesa e repetitivă, am senzația că un roboțel a înregistrat-o în studio, și i-a dat drumul pe piață. O mai ascult o dată și încă o dată. Piesa e la fel de proastă, deși încerc să găsesc lucruri bune la ea în timp ce o ascult. Pur și simplu nu le are. E obișnuita piesă disco/dance/ABBA-filled a Madonnei, cu care ne obosește de vreo 6-7 ani, dar de data asta, nici măcar nu mai sună bine. Nici nu știu să spun ce-ar putea să o facă să sune mai bine, pentru că am senzația că e făcută în 5 minute, după pauza de masă. Nici nu vreau să mă leg de videoclip!
PS: should I watch the Super Bowl performance? M-a amuzat, totuși, acest articol.
Happy Valentine’s Day! Sau, cum ar zice unii, „ce dracu, ba? nu mai avem sarbatori nationale? tre sa importam de la idiotii de americani?”.
