Bruxelles mi se pare unul din orasele europene care merita vazute. Arhitectura, muzee, universitati, parcuri, statui, street fashion. Are ceva din magnificul european, oarecum imblanzit de „comuniunea” dintre franco-germana. E un oras cu istorie, maiestuos, fara a avea ceva din duritatea Londrei sau romantismul Parisului. O capitala moderna, un loc unde se imbina secole de istorie. Pentru un pic de cultura si romantism, e bun de vizitat. Din poze, pare incredibil de frumos. M-as plimba pe stradutele alea…
Sursa poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12.
Happy Valentine’s Day! Sau, cum ar zice unii, „ce dracu, ba? nu mai avem sarbatori nationale? tre sa importam de la idiotii de americani?”.
In timpuri de schimbare, orice poate fi catalogat drept diferit e bun si valabil. Cand eram mica, vai rebeliunea era in floare, si Vday era absolut nimic. Acum, ca am trecut peste niste ani, ne-am maturizat, ne-am crescut si alte cele, e frumos sa ai ce sarbatori, chiar daca e asa, „la mishteaux”. Nu zice nimeni ca e perfect valabila sarbatoarea asta, dar un motiv in plus – n-are ce sa strice.
Pentru nationalisti: si Dragobetele e bun. Tot asa, si 1 Martie, si 8 Martie, si ziua de vineri, si ziua de dinaintea salariului. Pe principiul „there is not enough love”, please, boys & girls, make it happen!
Azi am aflat că a murit Whitney Houston. E una din primele muzici cu care m-a învățat mama, pentru că aveam o casetă cu coloana sonoră de la The Bodyguard. Știam toate cântecele pe de rost, dar preferatele mele erau ale lui Whitney. Îmi aduc aminte cum arăta mama atunci și îmi dau seama că semăna cu Whitney atât de bine: același nas, aceeași gură, același zâmbet parcă… Aceeași tristețe. Îmi aduc aminte cum mă întrebau tot timpul femeile dacă ea e chiar mama mea – mama e mai brunetă (la modul almost black), iar eu eram blonduță. Semănam perfect cu tata. Și-mi aduc aminte că o dată, pe la vreo 4-5 ani, am întrebat-o dacă m-a adoptat, pentru că noi două nu semănăm deloc. A plâns foarte mult, până n-am crescut, nu mi-am dat seama cât de mult a rănit-o întrebarea. I miss my mommy…
Saptamana trecuta am omis articolul despre un loc pe saptamana. Am avut drum pe-acasa, prin nameti, cateva ore pierdute pe tren, prin troiene, inghetata de frig, dar intr-un final am ajuns la destinatie.
Am petrecut cateva zile frumoase, chiar daca odihna a lipsit, bateriile sufletesti nu s-au suparat.
Recunosc ca frigul m-a tinut mai mult in casa, dar asta era doar o senzatie. Caloriferele nu prea faceau fata, asa ca senzatia generala era ca afara sunt vreo -50 de grade. In realitate, era o vreme calma, oarecum umeda si deloc rece.
Nu am prea facut poze, pentru ca nu am un aparat demn de asemenea peisaje, dar m-am gandit ca internetul e mare si gasesc poze expresive cu orasul meu pierdut.
Intre atatea locuri pe care as vrea sa le vad, trebuie sa fie un loc pe podium si pentru urbea din care vin.
Cuvintele se macina si se lovesc intre ele,
Fara sa stie unde te doare,
Si cand tacerea se face mai mare,
Pleoapele se-nchid intre ele.
Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Sau asa spunea o data o fraza din poveste. Tot ce e in noi e poveste, totul ne indeamna spre ceva, totul ne duce undeva. Daca am gasi o casa pentru sufletul nostru, sa-l pastram neintinat, atunci el, sufletul, ar fi mai bun si mai pur ca niciodata. Lumina noastra ar sta mereu adapostita, iar suflul raului nu ne-ar atinge niciodata. Totul ar fi perfect, si casa sufletului ar fi scaldata in lumini blande.
Dar din pacate, sufletul meu e gol si dezbracat de bine. Din el se rup, incet-incet, bucati si sange, si doare uneori atat de tare. Ar plange, daca ar avea cum, si-ar spune of-ul, daca ar avea cui, ar trage o gura de aer in piept si-ar merge mai departe, dar fara casa, fara putere si fara sprijin, sufletul meu orb, gol si pustiu nu stie decat sa taca.
Oare de cate ori si-a ascuns in el vise si dorinte, placeri, de cate ori a plans cand i s-a spus o vorba rea, de cate ori s-a sfaramat cand cineva nu l-a vazut asa cum e? E peticit, saracul, mai singur decat cersetorii din intersectie, si parca vrea sa isi ascunda goliciunea, sa nu-l mai rada prostii. Sufletul meu aduna ramurele si frunze, se imbraca in flori si pene, si strange langa el toata natura frumoasa. Carne pentru el nu se mai gaseste – au framantat-o oamenii, pana cand n-a mai fost buna de nimic. Dar azi sufletul meu a promis ca-si ia straie noi.
Dupa-amiezile pot fi frumoase, daca macar vreo clipa poti intrezari o raza de soare. Din pacate, biroul meu nu-mi permite sa visez, si reveria mea e scurtata rapid. Doar ascultand un pic de muzica, mai pot pica in visare, mai pot spera pentru o secunda ca ceasul meu nu s-a oprit „acolo”. Daca toti am sti unde ne e „acolo”-ul, cred ca am fi mai linistiti.
Citeam o carte despre ingeri, inca nu mi-e foarte clara si nu dau nume, si ingerii astia sunt peste tot. Din coltul meu corporatist, imi caut uneori ingerul, si-as vrea sa-l ating, sau macar sa-i vad lumina. Mi se pare uneori imposibil de greu, si am nevoie de cuvinte si fapte si dovezi. Oamenii, ca si ingerii, nu sunt dispusi sa-ti dea aceste lucruri. Oamenii, ca si ingerii, se lasa cautati si asteptati. Ca si dupa-amiezile mele urate, asteapta sa fie observati printr-un colt de geam. Iar daca vreodata te apropii de coltul de geam, o sa vezi lumina care zburda vesela o secunda-doua, iar apoi dispare rapid, ca si cum ti-ar face in ciuda.
Stie cineva unde pot gasi un colt de geam, o dupa-amiaza frumoasa, un inger si niste oameni?
