Stiu cum e sa plangi mai bine decat stiu cum e sa razi,
Si am uitat cum e sa speri
Ca azi va fi mai bine decat a fost ieri.
Toti pasii mei se-ndoaie sub povara greului ce-l duc,
Si simt ca tot ce simt
Nu mai traiesc, nu mai apuc.
Se lasa linisti grele peste mine, si nu stiu
Nici cine sunt,
Nici cine-as vrea sa fiu.
Si daca din tot ce mi-a mai ramas de respirat eu as culege
Doar vise bune,
Eu de amar as vrea sa ma dezlege.
Dar azi nu e momentu-n care ma ridic,
Asa ca tac si mai suspin un pic.
Astazi eu vreau sa fiu nimic.
Cum se duce totul dracu’ este, in teorie, cel putin, o comedie. Incepe ca o comedie, in care razi si razi si razi, si starea de facto a natiunii pare sa fie un ranjet larg, intins de la ureche la ureche, si se sfarseste, cel putin pentru mine, in lacrimi sincere. Cel mai neasteptat lucru la acest spectacol a fost tranzitia exceptionala, emotionanta, naturala, de la amuzament la realism dureros si dur.
Povestea din Cum se duce totul dracu’ e una simpla rau de tot, fix ca-n viata (cum altfel?). Un el, o ea, un razboi etern al principiilor si nervilor, al dreptatii puerile si al logicii si ratiunii. Daca vreodata credeti ca aveti sorti de izbanda in dragoste, think again. Bazat pe un text contemporan scris de Mihai Ignat, spectacolul face uz de creativitatea celor doi actori, Loredana Cosovanu si Florin Fratila, care au creat Cum se duce totul dracu’ integral si l-au pus in scena asa cum am avut ocazia sa-l simt pe 10 decembrie.
Cum se duce totul dracu’ are noroc de o distributie exceptionala – doi oameni care par sa se inteleaga din priviri, cu o chimie incredibila intre ei, dar si intre ei si public, doi oameni care au muncit extrem de mult pentru a prezenta un rezultat incredibil de bun unui public receptiv si empatic. Sau poate asa s-a vazut spectacolul din primul rand, de acolo de unde ai acces la trairile actorilor, dar si la trairile oamenilor care au facut din Cum se duce totul dracu’ un spectacol sold out, asa cum ar fi fost normal.
Daca Loredana Cosoveanu a stiut sa imbine gratia, frenezia si irationalitatea feminina, Florin Fratila a reusit sa mixeze simplitatea, confuzia, bunatatea si exasperarea masculina. Cei doi actori au adus pe scena o relatie cat se poate de reala, cat se poate de plina de defecte, cu sperante, vise si frustrari, cu fericire si ura, cu momente stupide si absurde. Realitatea acestei relatii inchipuite m-a miscat si m-a impresionat, si cred ca si daca n-ati suferit vreodata din iubire, tot veti rezona alaturi de actorii de pe scena.
Cum se duce totul dracu’ e un spectacol pe care il recomand din suflet, alaturi de o buna doza de rationament. Puteti sa va uitati linistiti zambetele acasa, veti avea destule motive sa zambiti In Culise.
vreau sa te scrilejesc si sa te sufar,
sa nu te vad, sa te inchid in cufar,
sa te-ametesc azi cu miros de crizanteme,
soarelui sa-i dau nume de blesteme.
si printre stele sa alerg amaruri,
caci viata vine-n tine fara daruri,
si ia apoi tot ce pofteste, si degraba
tu realizezi ca nu e saga.
si toata clipa ce te spurca-apoi,
si tot noroiul ce l-am scos din noi,
se va transforma doar in taceri de aur,
cu piele atarnata de balaur.
si o sa te inventez cu drag si spume,
si o sa uit ca te-ai nascut pe lume,
si-o sa te ignor, si-o sa te-ngrop,
si o sa-ti beau sangele, strop cu strop.
n-o sa ramane din fiinta ta
decat o umbra, si-aia rea.
si o sa fie doar a mea,
pentru ca-n lume nu e loc de altceva.
printre căderi și întreruperi de putere,
doamne, îți cer să-mi dai durere,
și dintre tot ce n-am a-ți cere,
dă-mi doar zăpada ce nu piere.
și peste râuri, peste ape, de sub văi,
ascunde-mă de oameni și noroi,
transformă-mă în hume și gunoi,
pentru că știi că nu sunt animalul tău de soi.
dă-mi, doamne, tot ce nu pot cere de la ține,
în suflet nu am loc, și m-arde dorul de prea bine.
despre cuvinte nu știu mai nimic a spune, și fără ține
se lasă rece, gol, uscat în lume și în mine.
să simt cum explodez și cum renasc, și tu mă-nvii.
doamne, fără tine n-am suflet de copii,
n-am trup, n-am sânge, și tu nu mai vii.
eu te iubeam de mult, mai știi?
Nu cred ca este om mai plin de dubii ca artistul. Poate doar indragostitul, dar si acela are macar siguranta sentimentelor sale.
Artistul nu are nici macar atat. Nu stie daca ce spune pe foaie poate fi iubit de om, si nu stie daca cineva il poate intelege, in insiruirea aia aparent aleatoare. Pictorul nu stie daca ce-ti arata e prea vulgar, sau poate prea cuminte, si nici cantaretul nu stie daca vocea lui te gadila in vreun fel la suflet.
Artistul este cel mai crunt critic al sau, pentru ca nimic nu are puritate 100%, nimic nu e la fel de bun precum si-a inchipuit el, si nimic nu doare mai tare ca incercarea nesfarsita de a ajunge undeva.
Si totusi, artistul nu poate trai fara dubiu. Pentru ca indoiala il mana sa fie tot mai bun, pentru ca certitudinea ca ceea ce e mai bun urmeaza, si inca nu a fost, si pentru asta, el trebuie sa se chinuie, o data si inca o data.
Artistul trebuie sa aiba suflet chinuit, pentru ca fara chinul asta launtric, artistul nu se atinge pe sine insusi. Si tot efortul asta il va duce sigur undeva, iar ce e mai frumos e ca artistul nu va sti niciodata.
Cand a ajuns unde trebuie.
Cand a facut ce trebuie.
Cand trebuia sa se opreasca.
Cand trebuia sa se odihneasca.
Artistul e un suflet fara pauze, un suflet care traieste prin sine insusi. Daca se opreste vreo clipa, artistul nu mai e artist si nu mai simte si nu-l mai doare. Si rostul lui pe lume e pierdut pe vecie…
Lasati artistii sa se indoiasca, dar nu ii macinati rautate. Pentru ca toate pe care le spuneti voi, ei si le spun de o mie de ori mai rau. Si uite-asa moare totul inainte de-a incepe…
A long, long time ago, I was a Gleek, and this is how I stumbled upon 2CELLOS. At that particular moment I thought “man, these guys are awesome” and me, being the lifelong fan of everything about that bass (no treble!), was instantly hooked. This happened somewhere in January 2012, when Glee had that Michael Jackson special episode, and until now I almost gave up hope of seeing them soon.
Except only the fate had something else in stores for me, and that something else was a 2CELLOS concert in December 2014, after almost 3 years of constant listening and 2 albums released under the moniker.
Last night’s concert was rushed, and intense, young, and free, and old at the same time. Everything was filled with soul, and peace, and sadness, and completeness, and my heart was once again filled with music. And since I love music, beyond words and definitions and concepts, I’ll let the beautiful duo speak for itself.
As usual, Luka and Stjepan started with Benedictus. Maybe for some of you this might seem like an odd choice, but this song does the greatest thing ever: it builds up on emotion and raw cello, chasing away introspection while inviting curiosity in. This song will forever be one of my favorites.
I was never a big U2 fan, nor was I a Sting fan, but the covers for Where the Streets Have No Name and Shape of My Heart, respectively, are so hauntingly beautiful on their own, they deserve to be at least mentioned. Where the Streets Have No Name brings on an intense peace, while Shape of My Heart seems even darker and sadder than I used to know.
The Resistance is a great song on its own, but given the cello combination, it receives a little more depth and introspection and power, all the while keeping the same alert rhythm that Muse introduced us to.
I must admit I am not one of the biggest fan of The Magnetic Fields (I only started listening to them a few years ago), but The Book of Love has been long covered by other artists and it’s a well known piece. However, these boys manage to shape it into beautiful poetry, savage and free, and it’s such a pity that we missed this… And it’s such a pity we got to listen to Viva la Vida instead, which is a great song on its own, but I prefer The Book of Love better. Also, Californication was heard, but I was never a fan of this particular piece, and it fell kinda short next to the other songs.
Another U2 cover, this time With or Without You, the one that always screams “WE WERE ON A BREAK”, the one that always spells true love and the most beautiful U2 song I have ever heard.
The Michael Jackson duo – Human Nature & Smooth Criminal raised us all from our seats, and thank god for Welcome to the Jungle, Thunderstruck, Voodoo People, Smells Like Teen Spirit, You Shook Me All Night Long, Highway to Hell and (I Can’t Get No) Satisfaction kept us all standing, dancing and clapping, because these guys know what they’re supposed to do, and they do it so god damn well.
For the encore, Luka and Stjepan got back on stage to unleash the monsters within us, with Back in Black (well, who’s a little AC/DC fan, huh?!) and finish with Fields of Gold, one of the best songs Sting has ever created.
A few comments on the side: I wish I’d see them recreating some Marilyn Manson (circa Mr. Tom Skold) or some good old fashioned KMFDM. Peter Gabriel, at the end of the concert, especially Don’t Give Up? Not bad at all. Somebody yelled several times Mombasa, but no one cared. Stjepan is the joker of them two, but Luka is the hard working guy I always imagined he was.
My final conclusion? Money well spent. But I still feel that something’s amiss – this year I haven’t seen yet the concert to end all concerts, except for Mr. Peter Gabriel. He’s always amazing.
Stiu cum e sa plangi mai bine decat stiu cum e sa razi,
