Review – Ghengbeng

Posted on by
3

ghengbengDupa experienta unica pe care am avut-o cu Scrisori catre Rita – The Show, urmatoarea intalnire pe care am avut-o cu cei de la teatrul In Culise a fost la Ghengbeng. In teorie, o comedie efervescenta, marketata drept 16+, in realitate, o comedie spumoasa, care m-a tinut in priza toata seara.

Incerc, pe cat posibil, sa evit comparatiile intre cele doua piese, mai ales ca nu au actori comuni, si Ghengbeng e o productie comuna a celor cinci actori de pe afis (Alexandru Minculescu, Maria Popovici, Paul Alexandru, Cristiana Ionita, Ionut Iftimiciuc), ajutati la scenografie de Iulia Popescu si pe partea de tehnic de Bogdan Ionescu. In rest, introspectiile sunt lasate deoparte, si primeaza emotia pura, nealterata, care, odata mutata de pe scena in public, se transforma in hohote de ras cat se poate de sincer.

Ghengbeng are o structura usor deosebita pentru o piesa de teatru, fiind mai degraba mai multe piese de teatru mici, scenete, as zice eu (dar nu sunt o autoritate in domeniu), care culeg si expun situatii care mai de care mai banale, transformate in umor si lectii de viata.

Mi-a placut foarte mult energia si capacitatea de „cameleonizare”, ca sa spun poetic, de care a dat dovada Maria Popovici, in special in momentul cu „doamna Picasso”, iar Cristiana Ionita a reusit sa fie, rand pe rand, ingenua, prostuta si posibila victima, cu la fel de mult farmec ca si prima oara.

Paul Alexandru s-a achitat onorabil de intermezzo-uri savuroase, si trebuie sa va spun ca e musai sa auziti varianta lui la piesa Un actor grabit, precum si fascinantul moment cu Scoateti-o la timp. In caz ca va intrebati, da, despre asta este vorba. Coitus interruptus pe romaneste si foarte plastic.

Ionut Iftimiciuc mi-a dat impresia unui titirez neobosit, pe cand Alexandru Minculescu a reusit sa se faca parte integranta din toate scenetele in care a avut ceva de spus.

Pana la urma, Ghengbeng a fost un moment amuzant construit de niste oameni care au ales sa expuna in fata publicului consecintele si alegerile naturale in cazul unor situatii destul de comune, si sa extraga de acolo fix elementul lipsa dintre confort si acceptare. Daca la Scrisori pentru Rita ar trebui sa va inarmati cu multa deschidere, la Ghengbeng e destul sa fiti prezenti. Va veti regasi macar intr-una din situatiile expuse, si universalitatea subiectelor din piesa nu va va lasa indiferenti nici macar o clipa.

de ce?

Posted on by
Răspunde

de ce regreti ca n-ai fost ce nu esti?
te pierzi in lacrimi prea amare si-n povesti,
te minti ca tot ce ai facut pe lume este bun.
fratele meu om, tu stii ca esti nebun.
de ce aduni in tine doar zagazuri si zadarnicii?
cate suflete ai iubit, nici nu mai stii.
si tu continui sa mai crezi acum ca lumea
e tot ce poti primi in viata. culmea!
de ce te pacalesti tu singur, fara rost?
sau nu te-ai saturat sa fii atat de prost?
atat de singur, si uitat, si pustiit.
sa stii ca, dintre toti, eu singur te-am iubit.
de ce-ti inchei tu rugaciunea scurta,
de ce-ti pleci fruntea? taci si-asculta.
in tine nu e doar uitare si noroi.
in tine-i suflet, si puteri, si noi.

Review: Scrisori catre Rita – The Show

Posted on by
3

scrisori catre ritaN-am scris niciodata despre piese de teatru, si cu atat mai putin n-am facut un review complet al unei piese de teatru, dar sper ca entuziasmul din seara aceasta sa ma ajute sa transpun ce se intampla in Scrisori catre Rita – The Show.

Invitatia a venit din partea teatrului In Culise, si am acceptat-o aproape pe negandite, pentru ca de mult le urmaream activitatea, in special cursurile de teatru pe care le au disponibile. Am ales o piesa neconventionala, pentru ca voiam sa vad oameni si caractere aflati la extreme, atat pe scena, cat si in public, si sa am parte de reactii de pe toata scara emotiilor, nefiltrate si pure.

Scrisori catre Rita – The Show reuseste sa faca fix asta. Actul de pe scena e vulgar, direct, dureros, amuzant si sincer, e cam cum am vrea noi sa fim, daca n-am fi atat de incordati si imbatraniti de canoane impuse de altii.

Din distributie face parte Andreea Stafie, care este superba si suplineste rolul de iubita, amanta inchipuita, inger presupus si respiratie pierduta. In cuvinte putine, Andreea da viata mai multor personaje, si isi domina scenele prin prezenta electrizanta si gesturile ei ireale si aeriale.

Alaturi de ea, Stefan Nistor il joaca pe Nic Labis, personajul imaginat de Stefan Caraman, un fel de parodie fara poezie, dar cu foarte mult umor, foarte dezinvolt si canibalic, face din personajul tau un arhetip al zilelor noastre – pasionat de blog, pasionat de comunicarea cu cineva, oricine, fie chiar si o femeie imaginara, macinat de probleme triviale si condus de cel mai inutil cap disponibil, Nic capata profunzime doar cand vorbeste. Si atunci cand o face, nu iese niciodata ceva poetic.

De regie s-a ocupat Cristian Bajora, si de muzica, din ce am inteles, chiar Stefan Nistor (si i-a iesit un superplaylist). Decorul este minimalist, lasand actorii sa se transforme si sa evolueze, sa-si spuna povestile murdare si sa-si expuna gandurile sincere in fata unui public deschis. Atmosfera e perfecta pentru luna decembrie, o luna a povestilor si amintirilor, si replicile lui Nic intaresc adevaruri deja universal valabile – la KFC se intampla iubire, stickul cu melodii preferate a luat locul casetei cu mixuri, shaorma are gust de p*zda si un capot nou poate schimba mentalitati.

Daca sunteti nehotarati si nu stiti daca sa vedeti piesa, raspunsul este „mergeti sa o vedeti”. O sa va dispara din reticente si retineri, si o sa plecati de-acolo razand. Pentru exemplificare, piesa incepe chiar asa:

Ti-am scris un email.
– Sa te f*t!
Tu mi-ai raspuns:
– Asa e frumos?!

Si continua, savuros, cu:

Am luat o sticla de Cola de 2 litri, am ragait de 2 litri jumatate.

Imi cer scuze pentru limbajul licentios, Scrisori catre Rita – The Show m-a invatat cu prea multa libertate.

Premiile Superscrieri

Posted on by
Răspunde

Prolog

Am auzit de Superscrieri prin primăvară, când mi-a trecut un gând răzleț să mă înscriu și eu la competiția susținută de Avon, dar cumva nu am simțit că locul meu e acolo. Am urmărit, totuși, activitatea Superscrierilor, pentru că am sperat să văd, odată cu noul val de energie și curiozitate tânără, și o renaștere a unei meserii care trebuie să însemne mai mult decât „Șoc și groază! Click aici”.

Invitația pe care am primit-o din partea Fundației Friends For Friends a venit într-un moment în care pe adresa blogului primeam mai mult spam decât mailuri interesante, și când am deschis mesajul nu aveam mari așteptări. Din fericire, în 2 secunde starea mea s-a schimbat de la „iar am de șters mailuri aiurea” la „SuperscrieriOMGSuperscrieri!!!”, și am început pregătirile pentru eveniment.

Despre scrieri și Superscrieri

În calitate de invitat, mi-am făcut lecțiile, având la dispoziție cele 25 de materiale nominalizate (în competiție au fost 395 de lucrări înscrise). Mi-a luat ceva timp să trec prin fiecare Superscriere, cu toate că pe unele le știam deja, pentru că în spatele fiecărui material nominalizat se simte o combinație de muncă și energie, dorința de a schimba lumea și emoție nealterată, adevăruri dureroase și speranțe inocente. Toată combinația asta este greu de dus la foc continuu, dar e musai de citit.

superscrieriCategoriile Superscrierilor au fost 5 la număr – Eseu, Opinie, Reportaj, Portret și Fotojurnalism. Evident că pentru mine lucrările înscrise la Eseu, Opinie și Portret au atârnat cel mai greu, pentru că acolo ai șansa să te lovești de povești cu însemnătate, în aparență banale și simple, dar tocmai de aceea, prin universalitatea lor, grele.

Nominalizații de la categoria Eseu au fost:

„Jurnalism. Eseu despre deșertăciune”, Andrei Crăciun

„Amurgul secolului Beligan”, Cristian Delcea

„Perfuzii”, Cristian Lupșa

„Război și pace. Pe drumul lui Franz Ferdinand, la o sută de ani de la scânteia Primului Război Mondial”, Gruia Bădescu

„Colecția de alegeri”, Oana Sandu (material publicat in Decat o Revista – iunie 2014)

Nominalizații de la categoria Opinie au fost:

„Țara din capul lor”, Anca Simina

„Rabdă, ascultă și taci!”, Anca Simina

„Irak sau Jihadistan?”, Cătălin Gombos

„Săracii, vinovați din oficiu?”, Victoria Stoiciu

„Lăsați copiii să fugă de-acasă!”, Viorel Ilișoi

Nominalizații de la categoria Reportaj au fost:

„Mândrie și Beton. Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate.”, Ioana Călinescu

„Transnistria. Republica torturii”, Lina Vdovîi

„Mondialul săracilor”, Oana Moisil, Delia Marinescu

„Bruce Lee, Regele Canalelor”, Radu Ciorniciuc

„Pentru Eminescu, orice!”, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu, Vlad Odobescu

Nominalizații de la categoria Portret au fost:

„Un boschetar cuminte”, Oana Moisil

„Dincolo de ceață”, Sintia Radu

„Am fost smardoaică”, Ștefan Mako

„Visul lui Rodion”, Vlad Ursulean

„Împăratul din Năvodari”, Vlad Odobescu

Nominalizații de la categoria Fotojurnalism:

„Young Mothers”, Ioana Cîrlig

„Aruncă-ți țigara!”, Egyed Ufó Zoltán

„Răsună valea”, George Popescu

„România îmbătrânește”, Laurențiu Diaconu-Colintineanu, Ioana Moldovan

„Accra catch”, Tudor Vintiloiu

Despre Gala de Premiere

Revenind la Gala de Premiere, am rămas surprinsă în mod plăcut de faptul că pasiunea pentru cuvinte contează atât de mult pentru unii oameni. Pasiunea pentru cuvintele care descoperă și analizează fapte. Pasiune care leagă atâtea caractere distincte, dar fiecare atât de frumos în sinea lui. Cuvântul este o armă deosebit de importantă pentru noi – fie că suntem ingineri, medici sau oameni de comunicare, cuvântul ne mișcă, ne transformă și ne descoperă lumi noi, și nu avem putere să ne împotrivim lui, și cred cu tărie că, de fapt, despre asta este vorba la Superscrieri.

S-a vorbit de jurnalism narativ, un concept greu de asimilat de către oamenii obișnuiți, care își împart plăcerile literare în ficțiune și non-ficțiune, jurnalism sau jurnal, și mai știu eu ce alte categorii (știți foarte bine că la clasificat lucruri mă pricep puțin spre deloc). Jurnalismul narativ, pictat de Tudor Mușat, prezentatorul Galei, ar trebui să nască responsabilitate socială și emoțională și, dacă analizez lucrările nominalizate, sunt de părere că acest concept capătă trup și suflet prin scrierile unor oameni care nu vor neapărat să schimbe lumea, ci s-o dezvaluie căt mai sincer.

S-a vorbit despre importanța unui „Bravo!”, în redacție sau la momentul potrivit. Despre recunoașterea unei munci nu întotdeauna sigure, nu întotdeauna ușoare, nu întotdeauna glamuroasă. S-a vorbit despre locul geometric și despre punctele comune pe care le avem cu toții, s-a vorbit despre crimă organizată și despre povești frumoase, și s-a vorbit despre viitor. Gala Superscrieri a fost despre viitor, și sper să rămână așa.

Despre câștigători

Nu pot să spun că aș fi ales câștigătorii pe care i-a ales Superjuriul, pentru că pe mine mă mână emoția, și pe ei, pe toți 17, îi mână profesionalismul. Singura mea problemă efectivă a fost că „Am fost smardoaică”, al lui Ștefan Mako, n-a câștigat nimic. Am citit textul ăsta prea mult și prea des, ca să nu fiu dezamagită de lipsa lui din lista de câștigători.

Categoria Opinie a fost prezentată de Vlad Mixich, una din pasiunile mele în materie de jurnalism, care mi-a întărit ideea că poți face orice cu un pic de pasiune și consecvență. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Lăsați copiii să fugă de-acasă!”, Viorel Ilișoi – unul din preferații mei

II. „Săracii, vinovați din oficiu?”, Victoria Stoiciu – un text pe care îl bănuiam că are “stofă de câștigător”

I. „Țara din capul lor”, Anca Simina – aș fi pariat pe cealaltă înscriere a Ancăi Simina, mi s-a părut mai emoționantă decât aceasta.

Categoria Eseu a fost prezentată de Ani Sandu și Simona Tache, nume grele în presa de azi. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Colecția de alegeri”, Oana Sandu

II. „Război și pace. Pe drumul lui Franz Ferdinand, la o sută de ani de la scânteia Primului Război Mondial”, Gruia Bădescu

I. „Amurgul secolului Beligan”, Cristian Delcea

Dacă la categoria Opinie m-am aliniat cât de cât cu juriul, de această dată doar cu textul de pe primul loc am fost de acord, și nici cu el în totalitate. „Perfuzii”, al lui Cristian Lupșa, ar fi meritat un loc 3, cu „Amurgul secolului Beligan” pe locul 2, și marele câștigător ar fi, în opinia mea, „Jurnalism. Eseu despre deșertăciune”, al lui Andrei Crăciun.

Categoria Portret a fost prezentată de Gabi Dobre și Simona Tache, și, în opinia mea, este una dintre cele mai “grele”. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Visul lui Rodion”, Vlad Ursulean

II. „Împăratul din Năvodari”, Vlad Odobescu

I. „Dincolo de ceață”, Sintia Radu

Vlad Ursulean este un must-read pentru noi, ăștia tineri, care ne căutam o busolă imaginară în cele mai ciudate locuri și, deși „Visul lui Rodion” nu e cea mai bună lucrare a sa, consider că si-a meritat locul câștigat. N-am înțeles de ce „Un boschetar cuminte” al Oanei Moisil n-a fost pe listă și, mai ales, de ce „Am fost smardoaică” al lui Ștefan Mako nu a câștigat nimic. Pentru mine, a fost cel mai bun text din cele 25 nominalizate.

Categoria Reportaj a fost introdusă de Paul Radu și Liviu Iolu, iar câștigătorii au fost:

III. „Mândrie și Beton. Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate.”, Ioana Călinescu

II. „Bruce Lee, Regele Canalelor”, Radu Ciorniciuc

I. „Transnistria. Republica torturii”, Lina Vdovîi

Un pic previzibilă această „dispunere”, pentru că și eu aveam tot o astfel de treime în cap când mi-am făcut temele și am citit textele nominalizate, doar că topul meu ar fi arătat un pic altfel. Radu Ciorniciuc ar fi meritat locul 1, pentru că am citit textul lui de-a lungul anului de vreo 10 ori, fără să am habar că e înscris la Superscrieri, iar reportajul Ioanei Călinescu are o aromă mult prea specială pentru a merita doar locul 3. Cu toate astea, efortul Linei Vdovîi merita și el recunoscut, mai ales că este un om care muncește foarte mult, și asta se vede în calitatea scriiturii.

La categoria Fotojurnalism, prezentată de Andrei Pungovschi și Daniel Mihăilescu, câștigătorii au fost:

III. „Aruncă-ți țigara!”, Egyed Ufó Zoltán

II. „Romania îmbătrânește”, Laurențiu Diaconu-Colintineanu, Ioana Moldovan

I. „Young Mothers”, Ioana Cîrlig

De data asta, am fost în totalitate în asentimentul juriului, și nu am mai avut obiecții interioare.

Premiul Juriului a fost acordat celor de la Rise Project și, dacă nu îi știți, ar fi cazul să aruncați un ochi pe-acolo. Vă garantez că, odată intrați acolo, o să vă desprindeți cu greu.

Superscrierea Anului a fost, de fapt, două. Radu Ciorniciuc, „Bruce Lee, Regele Canalelor”, din nou, și cu la fel de multă bucurie, și Luiza Vasiliu, cu „[…]”.

În loc de epilog

Gala de Premiere Superscrieri a fost un eveniment, zic eu, ca outsider și profan, reușit. A adunat, sub un scop comun, toată scriitura de calitate a unor tineri care s-au format și s-au autoeducat, într-o perioadă care nu prea te lasă să faci asta. Meritele lor sunt recunoscute atât de cititori, cât și de colegii lor, și în spatele premiilor câștigate e un simplu “Bravo!”, de care și ei, și noi, avem atâta nevoie.

Le mulțumesc celor de la Fundația Friends For Friends pentru invitație.

Minciuna pe care am spus-o intotdeauna

Posted on by
Răspunde

As vrea sa am curajul sa recunosc, cu voce tare si puternica, toate minciunile pe care le-am spus de-a lungul timpului. Cu totii mintim, mai mult sau mai putin, mai simplu sau mai greu, mai de nevoie sau fara de nevoie, si cu totii le purtam adanc in sufletele noastre, ca niste pete ce nu vor iesi nicicand la iveala.

Minciunile sunt acolo sa ne faca sa dormim mai bine, sa ne faca sa ne dorim mai putin, sa ne tina de cald in nopti dubioase si sa ne justifice cele mai proaste alegeri.

Mintim ca vrem sa distorsionam cu totul un adevar, sau mintim prin omisiune – chiar nu are relevanta. Mintim mecanic, dar mintim credibil, pentru ca dupa ce spui de doua ori ce ai de zis, totul capata alte culori si incepi sa crezi si ce n-ai spus inca.

Minciuna e pentru noi, sau pentru ei, sau pentru toata lumea, fara posibilitatea separarii fazelor. Minciuna devine intrinseca, si se sapa in noi, si ne da noi dimensiuni, cu o generozitate absurda, si cu un comportament de iubita geloasa. Pai cum sa nu o crezi?! Tocmai pe ea?! Esti nebun, sau ce vrei sa faci aici?! Lasa, ba, ca merge-asa! Si tragi o gura de aer adanc in tine, si apoi crezi si ce n-ai avut vreodata nevoie sa crezi.

Minciuna e a nu-stiu-cata stare de agregare, caci pana acum am tot fost mintiti ca ar fi ba trei, ba patru, asa ca am pierdut sirul. Mint, nu m-a interesat sa aflu, de fapt. Minciuna e legata de ADN-ul nostru, pentru ca avem cuvinte, avem trairi, avem norme, avem reguli. Si pentru ca vorbele si sentimentele, obligatiile si legile dupa care ne ghidam sunt, prin natura lor, restrictive, avem nevoie de minciuna ca sa ne eliberam, sa ne justificam derapajele, sa ne transformam in entitati diferite de corsetul societatii. Si minciuna de orice grad suplineste cu brio acest rol.

Atata preambul degeaba… V-am mintit pe parcursul a catorva sute de cuvinte ca va expun cel mai periculos secret al meu, cea mai dureroasa minciuna din viata mea. Sa fie faptul ca am copiat prima data in clasa a cincea? Sa fie faptul ca mama mea e perfecta? Sa fie, oare, faptul ca m-am sarutat prima data la 16 ani? Ori, poate, iubitul de la 19? Sa fie tacerile care ma cuprind cand se vorbeste de violenta domestica? Sau fricile care ma domina cand se apropie oamenii de mine? Sa fie greseala mea voita de a avea un iubit insurat? Sau greseala mea voita de a trece pe rosu?

Cel mai periculos secret este, de fapt, cel cu care ma mint zilnic. In fiecare zi reconstruiesc viata de dinainte din amintiri, doar din amintirile care-mi convin. Si amintirile astea sunt atat de dificil de retrait cu atata intarziere, incat imi vine mereu sa refac viata in functie de cum ma trezesc in dimineata aia. Si am ajuns sa nu mai stiu daca traiesc o minciuna sau nu, pentru ca totul e diferit de ce imi aminteam pana acum. Totul e altceva fata de ce am trait pana acum, si nimic nu mai are baza reala. Am I even real?

Si ce sa-ti zic cand nu stiu ce sa-ti zic? – Part 4

Posted on by
Răspunde

Din biroul Bogdanei nu ai cum sa iesi zambind. O stie Vlad, o stie Ana, o stie toata lumea. Bine, poti iesi zambind daca esti Bogdana, dar cum ea e doar o singura persoana, si ei restul sunt atatia, sansele ca cineva sa iasa de-acolo bine dispus sunt minime. Mai degraba, tind spre zero.

Asa si acum. Vlad a intrat ca un catelus si a iesit ca o pisicuta, intocmai cum era si cand erau impreuna. Ca deh, Bogdana avea un caracter care se impunea in fata oricui. Spre exemplu, ea si Vlad se vedeau cand voia ea. Nu cand putea – ca de putut, putea cam oricand. Nu. Se vedeau cand avea ea chef si de prezenta lui pe langa ea.

Numai Vlad mai stie de cate ori s-a rugat de ea:

–    Dar, bub, nu vreau o iubita de weekend!
–    Dar in weekend stam impreuna mereu!
–    Pai eu vreau sa te vad si in timpul saptamanii.
–    Pai nu ne vedem la serviciu?!

Si adevarul e ca retorica asta il cam inchidea pe Vladut, care era, de ce sa nu recunoastem, mic si prost. Asa ca revenea, insistent, precum un catelus care face mereu pipi in acelasi loc de pe covor:

–    Bogdy, m-am saturat sa ne vedem cu program…

Tanguiala lui Vlad e deja prea obositoare pentru mine, imi inchipui cum era pentru Bogdana, care se apuca, sistematic, sa-i demonteze argumentele si asa lipsa.

–    Daca ne vedem prea des, ne-am plictisi!
–    Oricum ne vedem la serviciu!
–    Cat sex sa facem?
–    Trebuie sa merg la sala!
–    Ma doare capul!
–    Ma vad cu fetele!
–    Ma duc la salon!
–    Trebuie sa termin ceva pentru birou!
–    Merg in delegatie!
–    Vine mama la mine!
–    Merg la cursul de olarit!

Si tot asa…

Oricat ar fi incercat Vlad, Bogdana uneori pur si simplu nu avea chef de el. Cu toate ca toti stiau ca sunt impreuna, uneori il trata ca pe un subaltern. Uneori nu vorbea cu ea la telefon toata ziua, in afara de ce vorbeau pe extensia de la birou:

–    Am nevoie de o analiza pe primul semestru, te rog, si de o statistica pentru datele pe care le-am primit ieri!
–    Fa-mi, te rog, o prezentare in care sa sumarizezi rezultatele analizei de acum trei zile!
–    Du-te, te rog, la training, avem nevoie de cineva cu certificare pentru chestia asta!

In weekend, insa, Bogdana era super dulce. Uneori ii gatea, il ducea cu masina ca sa-si mai rezolve din treburi, ii cumpara mamei lui cercei si seturi de aromoterapie, si faceau sex de dimineata pana seara, fara dureri de cap, doar de organe mult prea intens utilizate.

Din pacate, insa, nu se simtea ca o relatie adevarata. Mai ales ca Vlad uneori venea cu flori, si pe Bogdana o apucau bazdacii si nervii. Sau Vlad voia sa plateasca si el cate ceva pe la ea pe-acasa, si iarasi se umflau penele Bogdanei, de mai-mai sa arunce cu farfurii dupa el. Dovada ca nici iubitele de weekend nu mai sunt ce-au fost, nu?