As vrea sa am curajul sa recunosc, cu voce tare si puternica, toate minciunile pe care le-am spus de-a lungul timpului. Cu totii mintim, mai mult sau mai putin, mai simplu sau mai greu, mai de nevoie sau fara de nevoie, si cu totii le purtam adanc in sufletele noastre, ca niste pete ce nu vor iesi nicicand la iveala.
Minciunile sunt acolo sa ne faca sa dormim mai bine, sa ne faca sa ne dorim mai putin, sa ne tina de cald in nopti dubioase si sa ne justifice cele mai proaste alegeri.
Mintim ca vrem sa distorsionam cu totul un adevar, sau mintim prin omisiune – chiar nu are relevanta. Mintim mecanic, dar mintim credibil, pentru ca dupa ce spui de doua ori ce ai de zis, totul capata alte culori si incepi sa crezi si ce n-ai spus inca.
Minciuna e pentru noi, sau pentru ei, sau pentru toata lumea, fara posibilitatea separarii fazelor. Minciuna devine intrinseca, si se sapa in noi, si ne da noi dimensiuni, cu o generozitate absurda, si cu un comportament de iubita geloasa. Pai cum sa nu o crezi?! Tocmai pe ea?! Esti nebun, sau ce vrei sa faci aici?! Lasa, ba, ca merge-asa! Si tragi o gura de aer adanc in tine, si apoi crezi si ce n-ai avut vreodata nevoie sa crezi.
Minciuna e a nu-stiu-cata stare de agregare, caci pana acum am tot fost mintiti ca ar fi ba trei, ba patru, asa ca am pierdut sirul. Mint, nu m-a interesat sa aflu, de fapt. Minciuna e legata de ADN-ul nostru, pentru ca avem cuvinte, avem trairi, avem norme, avem reguli. Si pentru ca vorbele si sentimentele, obligatiile si legile dupa care ne ghidam sunt, prin natura lor, restrictive, avem nevoie de minciuna ca sa ne eliberam, sa ne justificam derapajele, sa ne transformam in entitati diferite de corsetul societatii. Si minciuna de orice grad suplineste cu brio acest rol.
Atata preambul degeaba… V-am mintit pe parcursul a catorva sute de cuvinte ca va expun cel mai periculos secret al meu, cea mai dureroasa minciuna din viata mea. Sa fie faptul ca am copiat prima data in clasa a cincea? Sa fie faptul ca mama mea e perfecta? Sa fie, oare, faptul ca m-am sarutat prima data la 16 ani? Ori, poate, iubitul de la 19? Sa fie tacerile care ma cuprind cand se vorbeste de violenta domestica? Sau fricile care ma domina cand se apropie oamenii de mine? Sa fie greseala mea voita de a avea un iubit insurat? Sau greseala mea voita de a trece pe rosu?
Cel mai periculos secret este, de fapt, cel cu care ma mint zilnic. In fiecare zi reconstruiesc viata de dinainte din amintiri, doar din amintirile care-mi convin. Si amintirile astea sunt atat de dificil de retrait cu atata intarziere, incat imi vine mereu sa refac viata in functie de cum ma trezesc in dimineata aia. Si am ajuns sa nu mai stiu daca traiesc o minciuna sau nu, pentru ca totul e diferit de ce imi aminteam pana acum. Totul e altceva fata de ce am trait pana acum, si nimic nu mai are baza reala. Am I even real?
