scrisori catre rita | Breathe Me In

Dupa experienta unica pe care am avut-o cu Scrisori catre Rita – The Show, urmatoarea intalnire pe care am avut-o cu cei de la teatrul In Culise a fost la Ghengbeng. In teorie, o comedie efervescenta, marketata drept 16+, in realitate, o comedie spumoasa, care m-a tinut in priza toata seara.

Incerc, pe cat posibil, sa evit comparatiile intre cele doua piese, mai ales ca nu au actori comuni, si Ghengbeng e o productie comuna a celor cinci actori de pe afis (Alexandru Minculescu, Maria Popovici, Paul Alexandru, Cristiana Ionita, Ionut Iftimiciuc), ajutati la scenografie de Iulia Popescu si pe partea de tehnic de Bogdan Ionescu. In rest, introspectiile sunt lasate deoparte, si primeaza emotia pura, nealterata, care, odata mutata de pe scena in public, se transforma in hohote de ras cat se poate de sincer.

Ghengbeng are o structura usor deosebita pentru o piesa de teatru, fiind mai degraba mai multe piese de teatru mici, scenete, as zice eu (dar nu sunt o autoritate in domeniu), care culeg si expun situatii care mai de care mai banale, transformate in umor si lectii de viata.

Mi-a placut foarte mult energia si capacitatea de „cameleonizare”, ca sa spun poetic, de care a dat dovada Maria Popovici, in special in momentul cu „doamna Picasso”, iar Cristiana Ionita a reusit sa fie, rand pe rand, ingenua, prostuta si posibila victima, cu la fel de mult farmec ca si prima oara.

Paul Alexandru s-a achitat onorabil de intermezzo-uri savuroase, si trebuie sa va spun ca e musai sa auziti varianta lui la piesa Un actor grabit, precum si fascinantul moment cu Scoateti-o la timp. In caz ca va intrebati, da, despre asta este vorba. Coitus interruptus pe romaneste si foarte plastic.

Ionut Iftimiciuc mi-a dat impresia unui titirez neobosit, pe cand Alexandru Minculescu a reusit sa se faca parte integranta din toate scenetele in care a avut ceva de spus.

Pana la urma, Ghengbeng a fost un moment amuzant construit de niste oameni care au ales sa expuna in fata publicului consecintele si alegerile naturale in cazul unor situatii destul de comune, si sa extraga de acolo fix elementul lipsa dintre confort si acceptare. Daca la Scrisori pentru Rita ar trebui sa va inarmati cu multa deschidere, la Ghengbeng e destul sa fiti prezenti. Va veti regasi macar intr-una din situatiile expuse, si universalitatea subiectelor din piesa nu va va lasa indiferenti nici macar o clipa.

N-am scris niciodata despre piese de teatru, si cu atat mai putin n-am facut un review complet al unei piese de teatru, dar sper ca entuziasmul din seara aceasta sa ma ajute sa transpun ce se intampla in Scrisori catre Rita – The Show.

Invitatia a venit din partea teatrului In Culise, si am acceptat-o aproape pe negandite, pentru ca de mult le urmaream activitatea, in special cursurile de teatru pe care le au disponibile. Am ales o piesa neconventionala, pentru ca voiam sa vad oameni si caractere aflati la extreme, atat pe scena, cat si in public, si sa am parte de reactii de pe toata scara emotiilor, nefiltrate si pure.

Scrisori catre Rita – The Show reuseste sa faca fix asta. Actul de pe scena e vulgar, direct, dureros, amuzant si sincer, e cam cum am vrea noi sa fim, daca n-am fi atat de incordati si imbatraniti de canoane impuse de altii.

Din distributie face parte Andreea Stafie, care este superba si suplineste rolul de iubita, amanta inchipuita, inger presupus si respiratie pierduta. In cuvinte putine, Andreea da viata mai multor personaje, si isi domina scenele prin prezenta electrizanta si gesturile ei ireale si aeriale.

Alaturi de ea, Stefan Nistor il joaca pe Nic Labis, personajul imaginat de Stefan Caraman, un fel de parodie fara poezie, dar cu foarte mult umor, foarte dezinvolt si canibalic, face din personajul tau un arhetip al zilelor noastre – pasionat de blog, pasionat de comunicarea cu cineva, oricine, fie chiar si o femeie imaginara, macinat de probleme triviale si condus de cel mai inutil cap disponibil, Nic capata profunzime doar cand vorbeste. Si atunci cand o face, nu iese niciodata ceva poetic.

De regie s-a ocupat Cristian Bajora, si de muzica, din ce am inteles, chiar Stefan Nistor (si i-a iesit un superplaylist). Decorul este minimalist, lasand actorii sa se transforme si sa evolueze, sa-si spuna povestile murdare si sa-si expuna gandurile sincere in fata unui public deschis. Atmosfera e perfecta pentru luna decembrie, o luna a povestilor si amintirilor, si replicile lui Nic intaresc adevaruri deja universal valabile – la KFC se intampla iubire, stickul cu melodii preferate a luat locul casetei cu mixuri, shaorma are gust de p*zda si un capot nou poate schimba mentalitati.

Daca sunteti nehotarati si nu stiti daca sa vedeti piesa, raspunsul este „mergeti sa o vedeti”. O sa va dispara din reticente si retineri, si o sa plecati de-acolo razand. Pentru exemplificare, piesa incepe chiar asa:

Ti-am scris un email.
– Sa te f*t!
Tu mi-ai raspuns:
– Asa e frumos?!

Si continua, savuros, cu:

Am luat o sticla de Cola de 2 litri, am ragait de 2 litri jumatate.

Imi cer scuze pentru limbajul licentios, Scrisori catre Rita – The Show m-a invatat cu prea multa libertate.