Arhive etichete: in culise

Review – Masinaria Cehov

Posted on by
Răspunde

aniversare teenmediaN-am cum sa va mint – Masinaria Cehov e un spectacol riscant. Riscant pana la absurd, sau dimpotriva, incepand cu absurdul, nimic din ce are povestea spusa de elevii lui Cristian Bajora pe scena nu e sigur.

Ca sa intelegeti spectacolul, trebuie sa fiti familiarizati cu personajele lui Cehov, dar si cu Cehov insusi, care apare pe picior de egalitate – artist si arta – in secvente haotice despre lumi care se intrepatrund si minti bolnave.

Trebuie musai sa stiti cate ceva despre viata marelui dramaturg si scriitor, care a fost de asemenea un medic reputat si un bolnav de tuberculoza.

Trebuie sa stiti lucrurile astea, pentru a-i intelege delirul creator si pentru a simti neputinta lui cand se vede inconjurat de fiecare din creatiile sale, toate de o mie de ori mai vii ca el.

Trebuie sa stiti Livada cu visini si zborul pescarusului, sa cunoasteti drama Anei Petrovna si pe cele trei surori, sau macar sa fi trecut in vizita pe la unchiul Vania.

Spectacolul e de asa natura incat impleteste scene aparent aleatorii intr-un mod in care teatrul absurd ii da un sens. Masinaria din titlu este o metafora superb realizata, chiar daca mult prea curajoasa pentru un public nepregatit. Spun nepregatit, pentru ca in sala s-a ras de multe ori cand nu aceasta era reactia sperata, si nu s-a reactionat atunci cand ar fi trebuit. Spun nepregatit, pentru ca am uneori senzatia ca oamenii inca merg la teatru dorindu-si sa vada povestile lui Michael Bay pe o scena vie.

Si pentru ca e nepregatit, mi se pare de o mie de ori mai mult de apreciat efortul unor actori adevarati, care au luptat sa-si transmita mesajul cu ajutorul unui spectacol incredibil. Da, am plans si de data asta, martor tacut al unei suferinte deopotriva fizice si sufletesti, am plans si am ras in fata unor oameni care au venit sa-mi arate tot ce au ei mai bun si care mi-au demonstrat ca teatrul darama orice bariere in tine. Masinaria Cehov e un spectacol complet, sincer, dezbracat de inhibitii, dorinte si regrete, si pentru asta sunt fericita ca am avut ocazia de a-l trai langa scena.

Ne vedem la teatru!

Spectacolul face parte din evenimentul aniversar TeenMedia Academy, care serbeaza 6 ani de cursuri de actorie.

Review – Guma de mestecat

Posted on by
1

aniversare teenmediaN-as fi crezut ca o guma de mestecat poate fi atat de… Elocventa? Expresiva? Completa?

Niciunul din cuvintele astea nu cuprinde imensitatea metaforei din spectacolul Guma de mestecat, realizat de cursantii de la TeenMedia Academy.

Spectacolul este un film derulat pe repede inainte, iar predilectia teatrului de a emula viata nu este nicicand mai evidenta. O casnicie pe panta descendenta, imposibilitatea de a te alinia la ceea ce societatea dicteaza, un cumul de frustrari gnerate de tine insuti – toate te pot face sa iti pierzi directia in mai putin de o secunda, fara posibilitate de intoarcere.

Totul se intampla sub supravegherea atenta a lui Florin Fratila, care reuseste sa spuna prin actorii sai ceea ce a reiterat deja si in Cum se duce totul dracu’ si Sa nu ma uiti, cu un plus de savoare, un plus de comedie si, mai ales, multe personaje.

Cred ca marele punct forte al spectacolului e diversitatea, ajutata, bineinteles, si de scena Salii Studio de la Teatru National. Pe aceasta scena poti gazdui cu usurinta chiar si 10 actori, 10 personaje diferite, care sa spuna o poveste, din care unul se remarca in mod deosebit.

Ionut Gurgu, in rolul lui Cristi, este fiecare din noi in momentele noastre mai putin stralucite. Umanitatea si mediocritatea personajului nu stirbesc cu nimic fascinatia pe care o provoaca si o incita Ionut Gurgu pe scena, in toata nimicnicia lui, iar actorul are un fel deosebit de a transforma pacate in virtuti cu deosebita usurinta, solicitand empatia spectatorului ca pe un drept al sau.

Si cine sunt eu sa nu i-o ofer?

Pentru ca in rolul lui Cristi Ionut Gurgu este cel mai simplu dintre oameni, cel care are nevoie cel mai mult de afectiune, cel care isi cauta cu ardoare sensul si care gaseste doar semne batjocoritoare din partea sortii.

Urmariti spectacolul Guma de mestecat, fie pentru rasete, fie pentru plansete. Dupa primele 2-3 minute, viata va parea mai putin fada si mai plina de sens ca oricand. Spectacolul are marea calitate de a genera impulsul pe care il traim de Anul Nou, cand ne promitem noua ca vom fi altii, mai buni si mai generosi, mai prezenti si mai implicati.

Ne vedem la teatru!

Spectacolul face parte din evenimentul aniversar TeenMedia Academy, care serbeaza 6 ani de cursuri de actorie.

Prietenie – pe scena si cu scena

Posted on by
1

Review – Sa nu ma uiti

Posted on by
1

SavedPicture-20154614410.jpgSambata, 4 aprilie, am avut program. Cu prietenii de la In Culise, fireste. A avut loc avanpremiera spectacolului Sa nu ma uiti, cu acelasi Florin Fratila de care nu ma pot desparti, se pare.

Daca nu stiti cine e Florin Fratila, va spun sincer ca mai mare pacat artistic n-ati facut in viata voastra! Cum se duce totul dracu’ este spectacolul meu de suflet, iar prestatia lui acolo este absolut magica.

Nu cred ca trebuie sa specific ca aveam aceleasi asteptari inalte si de la Sa nu ma uiti, nu?

Sa nu ma uiti incepe intr-un mod neasteptat – cu violoncelul lui Bach, pe care il iubesc si il ador, si pentru mine e semn de mare iubire artistica. Din fericire, semnul asta nu e pacaleala – iubirea e in fiecare minut pe scena, la loc de cinste, gata sa te mangaie si sa te aline, in timp ce te tortureaza cu gratie divina.

Inceputul pare un pic dificil, Cosmina Soare lasand sa se vada cateva tremururi de emotie care par sa contribuie la autenticitatea povestii, in timp ce se incadreaza perfect in tabloul pe care il (re)prezinta.

Florin Fratila este genul acela de stea pe care nu o banuiesti, dar care arde intens, mocnit, cu ciuda si patima, cu ura si iubire, si omul asta incredibil asta imi transmite de fiecare data.

Cei doi actori par a expune doi poli ai aceluiasi magnet, cu o naturalete incredibila, care a miscat fiecare persoana prezenta in seara de 4 aprilie in Copper’s Pub.

Sa nu ma uiti mi-a dat o replica numai buna de tinut minte pe vecie:

Poate sunt un personaj arhetipal, dar nu sunt arhetipul insusi.

Si o „coloana sonora” la fel de bine aleasa ca si pana acum la spectacolele de la In Culise.

Universalitatea subiectului abordat de Stefan Caraman, la fel de actual astazi, ca si acum o suta de ani, face din Sa nu ma uiti o caricatura generoasa a vietii de cuplu, creionata din momente trase la indigo si reprezentative pentru lipsa de comunicare ce intervine odata ce se instaleaza rutina si obisnuita, odata ce romantismul dispare pe geam si comunicarea fuge grabita pe usa din spate.

La un spectacol cu doar doi protagonisti e mult mai simplu sa observi de pe margine egoismul omului, care cere neincetat dovezi de iubire, fara sa le ofere la randu-i, si e tare usor sa-ti spui ca tu nu vei fi asa niciodata – sa cazi, adica, in capcana pe care Stefan Caraman, fin observator al bubelor cotidiene, ti-o pregateste intre zambete si rasete.

Sa nu ma uiti are un leitmotiv care se contureaza rapid si care devine o mantra, un simbol al pacii intre doua caractere orgolioase, vicioase si, mai presus de orice, iubite, iar rezultatul final este ca dragostea este distrugatoare, puternica si permanenta, indiferent de cum ajungi la el.

Sa nu ma uiti va avea premiera pe 10 aprilie, tot In Culise, la Copper’s Pub, pe Hristo Botev, nr. 25. Va sfatuiesc sa nu-l ratati, pentru ca asemenea introspectii merita atentia voastra.

 

Review – Clinica Sinucigașilor

Posted on by
Răspunde

Clinica Sinucigasilor - afis micDespre oamenii frumoși care lucrează la În Culise am numai cuvinte de laudă. Spectacolele lor întotdeauna mișcă, și întotdeauna livrează hohote de râs în sală, fără să aibă un public țintă. Știu doar că de fiecare dată am plecat de la ei cu gura strâmbă de atâta râs, și am vrut întotdeauna mai mult.

Și totuși… Clinica Sinucigașilor, în regia lui Cristian Bajora și urmând un text scris de Gabriela Mihalache este… Altfel. Cu totul și cu totul altfel. Oamenii în jurul meu râdeau la replicile amuzante, credeți-mă că erau amuzante, dar pe mine m-a mișcat tragedia din spatele cuvintelor.

Ești angoasat, stresat, obosit și tulburat? Bine-ai venit la Clinica Sinucigașilor, locul unde toate neliniștile tale vor lua sfârșit! Într-o lume în care depresia e ”la moda”, trebuie să facem haz de necaz și să privim moartea prin ochii divertismentului. Așa s-a născut această drama-comedy deosebit de amuzantă și extrem de actuală, care accentuează contrastul dintre o normalitate depresivă și frumusețea vieții, care oricum e prea scurtă!

În Clinica Sinucigașilor m-am reîntâlnit cu Maria Popovici, de care m-am îndrăgostit (la propriu) când am văzut Ghengbeng. Maria are o voce care pur și simplu ți se întipărește pe creier, e o prezență pe care o recunoști instantaneu, din o mie de oameni, și mi-a plăcut faptul că rolul ei din Clinică… a confirmat bănuiala mea inițială în legătură cu talentul ei.

Clinica Sinucigasilor6micGrațiela Popa este, din câte am înțeles, fostă invatatica a cursurilor de la Teen Media, și faptul că a reușit să fie ATÂT de convingătoare într-un rol solicitant m-a făcut să exclam, pe silent, evident, „chapeau bas!” de câteva ori.

Clinica Sinucigasilor10micPaul Alexandru, fost coleg de scenă cu Maria Popovici în Ghengbeng, se „joacă” cu un personaj, și o face la un mod interesant de intens. Rolul lui Dănuț nu e foarte dificil, dar Paul owns it on so many levels, e o plăcere să-l vezi pe scenă febril, disperat, împăcat cu soartă, plin de speranță, și fonfăit pe deasupra!Clinica Sinucigasilor8mic

Cu Ștefan Nistor m-am văzut prima dată la Scrisori către Rita, și va garantez că nu va fi ultima oară. La câtă carismă are omul asta, ține sală în frâu cu o singură privire și un singur cuvânt, și nu o să vă pară rău dacă pariați pe numele lui când alegeți un spectacol.

Alex Vlad face un pic notă discordantă cu subiectul Clinicii…, cu toată energia lui debordantă și aproape electrizantă, și adună în personajul lui furii și frustrări care ne macină pe toți, cu atâta naturalețe încât mai că-ți vine și ție să faci la fel.

La Clinica Sinucigașilor m-am dus pregătită să râd, și am plecat plină de gânduri și idei care și-au făcut cu greu loc pe foaie. În aparență simplu, subiectul m-a destabilizat un pic și m-a dat peste cap, dar pentru mine asta e un semn de câtă profunzime aduce arta în viața noastră, și câte gânduri și emoții naște în noi, fără că măcar să ne dăm seama.

Și dacă nu pentru asta o savurăm, atunci de ce o mai căutăm?

Clinica Sinucigașilor are premiera pe 25 ianuarie, la noul sediu În Culise, de pe Hristo Botev, nr. 25.

Review – Cum se duce totul dracu’

Posted on by
4

Cum-se-duce-totul-dracuCum se duce totul dracu’ este, in teorie, cel putin, o comedie. Incepe ca o comedie, in care razi si razi si razi, si starea de facto a natiunii pare sa fie un ranjet larg, intins de la ureche la ureche, si se sfarseste, cel putin pentru mine, in lacrimi sincere. Cel mai neasteptat lucru la acest spectacol a fost tranzitia exceptionala, emotionanta, naturala, de la amuzament la realism dureros si dur.

Povestea din Cum se duce totul dracu’ e una simpla rau de tot, fix ca-n viata (cum altfel?). Un el, o ea, un razboi etern al principiilor si nervilor, al dreptatii puerile si al logicii si ratiunii. Daca vreodata credeti ca aveti sorti de izbanda in dragoste, think again. Bazat pe un text contemporan scris de Mihai Ignat, spectacolul face uz de creativitatea celor doi actori, Loredana Cosovanu si Florin Fratila, care au creat Cum se duce totul dracu’ integral si l-au pus in scena asa cum am avut ocazia sa-l simt pe 10 decembrie.

Cum se duce totul dracu’ are noroc de o distributie exceptionala – doi oameni care par sa se inteleaga din priviri, cu o chimie incredibila intre ei, dar si intre ei si public, doi oameni care au muncit extrem de mult pentru a prezenta un rezultat incredibil de bun unui public receptiv si empatic. Sau poate asa s-a vazut spectacolul din primul rand, de acolo de unde ai acces la trairile actorilor, dar si la trairile oamenilor care au facut din Cum se duce totul dracu’ un spectacol sold out, asa cum ar fi fost normal.

Daca Loredana Cosoveanu a stiut sa imbine gratia, frenezia si irationalitatea feminina, Florin Fratila a reusit sa mixeze simplitatea, confuzia, bunatatea si exasperarea masculina. Cei doi actori au adus pe scena o relatie cat se poate de reala, cat se poate de plina de defecte, cu sperante, vise si frustrari, cu fericire si ura, cu momente stupide si absurde. Realitatea acestei relatii inchipuite m-a miscat si m-a impresionat, si cred ca si daca n-ati suferit vreodata din iubire, tot veti rezona alaturi de actorii de pe scena.

Cum se duce totul dracu’ e un spectacol pe care il recomand din suflet, alaturi de o buna doza de rationament. Puteti sa va uitati linistiti zambetele acasa, veti avea destule motive sa zambiti In Culise.

Review – Ghengbeng

Posted on by
3

ghengbengDupa experienta unica pe care am avut-o cu Scrisori catre Rita – The Show, urmatoarea intalnire pe care am avut-o cu cei de la teatrul In Culise a fost la Ghengbeng. In teorie, o comedie efervescenta, marketata drept 16+, in realitate, o comedie spumoasa, care m-a tinut in priza toata seara.

Incerc, pe cat posibil, sa evit comparatiile intre cele doua piese, mai ales ca nu au actori comuni, si Ghengbeng e o productie comuna a celor cinci actori de pe afis (Alexandru Minculescu, Maria Popovici, Paul Alexandru, Cristiana Ionita, Ionut Iftimiciuc), ajutati la scenografie de Iulia Popescu si pe partea de tehnic de Bogdan Ionescu. In rest, introspectiile sunt lasate deoparte, si primeaza emotia pura, nealterata, care, odata mutata de pe scena in public, se transforma in hohote de ras cat se poate de sincer.

Ghengbeng are o structura usor deosebita pentru o piesa de teatru, fiind mai degraba mai multe piese de teatru mici, scenete, as zice eu (dar nu sunt o autoritate in domeniu), care culeg si expun situatii care mai de care mai banale, transformate in umor si lectii de viata.

Mi-a placut foarte mult energia si capacitatea de „cameleonizare”, ca sa spun poetic, de care a dat dovada Maria Popovici, in special in momentul cu „doamna Picasso”, iar Cristiana Ionita a reusit sa fie, rand pe rand, ingenua, prostuta si posibila victima, cu la fel de mult farmec ca si prima oara.

Paul Alexandru s-a achitat onorabil de intermezzo-uri savuroase, si trebuie sa va spun ca e musai sa auziti varianta lui la piesa Un actor grabit, precum si fascinantul moment cu Scoateti-o la timp. In caz ca va intrebati, da, despre asta este vorba. Coitus interruptus pe romaneste si foarte plastic.

Ionut Iftimiciuc mi-a dat impresia unui titirez neobosit, pe cand Alexandru Minculescu a reusit sa se faca parte integranta din toate scenetele in care a avut ceva de spus.

Pana la urma, Ghengbeng a fost un moment amuzant construit de niste oameni care au ales sa expuna in fata publicului consecintele si alegerile naturale in cazul unor situatii destul de comune, si sa extraga de acolo fix elementul lipsa dintre confort si acceptare. Daca la Scrisori pentru Rita ar trebui sa va inarmati cu multa deschidere, la Ghengbeng e destul sa fiti prezenti. Va veti regasi macar intr-una din situatiile expuse, si universalitatea subiectelor din piesa nu va va lasa indiferenti nici macar o clipa.