Review – Doi si un tulnik

Posted on 24 aprilie 2015 by breathemein

Nimic nu doare mai tare decat atunci cand cineva vine si racaie in sufletul tau secrete pe care le acoperi cu momente superficiale de viata fugara. Doi si un tulnic, pardon, tulnik, spectacolul lui Alex Unguru, are aceeasi calitate dureroasa ca si Ka-chiiing! Pare menit sa vina sa te dezvaluie, sa te dezbrace de minciunile ordinare, vine sa deschida ochi si minti si sa te elibereze de tine.

Responsabil cu textul si regia, Alex Unguru face din spectacolul sau despre globalizare un amalgam de istorii cu personaje distincte, relativ dificil de urmarit, din punctul meu de vedere, de catre publicul neantrenat. In Doi si un tulnik abunda dedesubturi si subtilitati, si va spun sincer ca spectacolul va forteaza sa fiti atenti la fiecare replica, sa inspirati tot ce se intampla pe scena, sa rumegati in voi fiecare secunda si sa traiti fiecare gand.

Alex Unguru face echipa buna cu Misa Serban, care se modeleaza pe un tip de personaj la care exceleaza fara drept de apel. Cel mai bine le reuseste celor doi pasarea replicilor intr-un fel care le e foarte fluid si natural. Jocul de cuvinte dintre Alex Unguru si Misa Serban e foarte greu de urmarit, dar nu imposibil, si solicita atentia publicului cu fragmente de istorie, filosofie, muzica si sport, legandu-le cu fictiune si absurd intr-un fel care le devine propriu, caracteristic.

Tulnikul care impreuneaza toate aceste momente aparent disparate e reprezentat de Alin State, un om pe care stiu sigur ca o sa-l mai vad si in alte spectacole, pentru ca nu ai cum sa nu-l vezi si sa nu fii subjugat de prezenta lui. Alin State are o carisma aparte, pe care o pune in slujba artei, dar si a filosofiei, pe care o foloseste ca sa-ti demonstreze cat de mult te-ai indepartat de radacinile tale, dar si ca sa te sileasca sa te uiti inapoi, in tine, si sa vrei sa revii la ce ai fost o data. Magnetismul lui domina fiecare secunda petrecuta pe scena si spun din suflet ca ar fi meritat un public mai… Viu. Mai simtitor. Mai sensibil. Sau nu stiu, poate e vina omului modern, care se ascunde in rusini de clasa si ii e jena sa recunoasca faptul ca s-a pierdut un pic in capitala asta mare.

Spectacolul lui Alex Unguru e unul subtil si haotic, si permanenta intrerupere data de fenomenul numit tehnic breaking the fourth wall il face sa fie o provocare pentru spectactor. Doi si un tulnik e despre globalizare, dar si despre uitare, la fel cum este si despre filosofie, istorie, geografie, arta si muzica. Este la fel de mult despre femei, cum este si despre barbati. Despre soare, si despre ploaie, despre lumea noastra si despre luna noastra. Despre pinguini si comunism si, cel mai des, Doi si un tulnik e despre radacini si despre grai.

Imi plac spectacolele care ma fac sa gandesc, dar nu-mi plac cele care ma fac sa-mi amintesc. Pentru ca, dupa atata ras salbatic si zambete fugare la referinte pop culture relativ ascunse, imi dau seama ca m-am uitat prea mult pe mine, si o lacrima se grabeste sa atinga pamantul pe care noi cu totii l-am uitat. Si in clipa aia imi dau seama ca mi-am uitat graiul…

Voi nu-l uitati, si mergeti sa vedeti Doi si un tulnik. E musai!

Multumesc Godot Cafe Teatru pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Review – Ka-chiiing!

Posted on 19 aprilie 2015 by breathemein

Intr-o lume grabita sa se vanda, in fiecare zi tot mai mult, ce-ti mai ramane de facut? Pai iti ramane sa incasezi tot ce-apuci, nu? Ka-chiiing!, cum ar zice Alexandru Unguru, si tare bine mai zice!

Cum sa incepi sa vorbesti despre un spectacol la care, de fapt, asistam zilnic, la care suntem protagonisti involuntari? Ka-chiiing, si sper sa nu uitam sa taiem factura, ca zilele DNA-ului nu par chiar atat de numarate.

Teatrul Mignon este, cred, daca nu ma inseala memoria, cam la fel de mare precum sala de teatru in care faceam repetitii in liceu. Nu e genul de loc unde sa mergeti in gasca mare, pregatiti sa va distrati la comun, si apoi la o bere. Intimitatea spectacolului, insa, creeaza o conexiune speciala (sau cel putin asa s-a vazut de la mine, din randul 1) cu actorii de pe semi-scena improvizata, si va garantez o permanenta integrare in piesa, lucru aproape imposibil pe o scena mai mare.

Ka-chiiing! incepe simplu, cu un Cristian Stanoiu la fluier si un Doru Gabriel Sandu la chitara, de o boemie simpatica si o aparenta naivitate incredibil de reala. Prezenta lor si, mai tarziu, a Luisei Juverdeanu la ceea ce cred eu ca e un flaut, ajuta la trecerile intre scenele principale si, cu putin dialog, dar foarte multa credibilitate, cei trei actori amatori leaga universul banului intr-un mod realist si sincer.

Alexandru Unguru, cel care s-a ocupat si de regia spectacolului, este, practic, singurul personaj constant, in afara de cei trei observatori de mai sus, singurul care nu resimte o schimbare de atitudine, comportament sau viziune, singurul care, atunci cand se transforma, din blazat devine… Praf de stele.

Alexandra Laura Badea ar trebui sa primeasca premiul de cameleonul serii. Transformari care de care mai credibile si incredibile, si nu doar de costum, ci si de gesturi, mimica si voce, par a ii fi foarte la indemana actritei care se metamorfozeaza in fiecare clipa sub ochiul judecator al unui public care pare sa nu aiba altceva de facut decat sa fie subjugat de forta ei interioara. Recunosc, rar mi-a fost dat sa vad o asemenea putere intr-un actor, si ii multumesc din suflet ca a stiut atat de bine cum sa parodieze o societate ahtiata dupa bani, consum si pacaleala constanta.

Va recomand Teatrul Mignon, in special din randul 1. Acolo se intampla multe – puteti gasi un discipol de-al lui I(i)sus, o fata care vinde tigari, sau poate una care vinde TOT, o fata „de meserie” sau o cersetoare, sau, daca aveti noroc, cineva care sa va daruiasca vise. Pe gratis. Ka-chiiing!

Multumesc Teatrului Mignon (Str. Hristo Botev, nr. 1) pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Review – Sa nu ma uiti

Posted on 6 aprilie 2015 by breathemein

Sambata, 4 aprilie, am avut program. Cu prietenii de la In Culise, fireste. A avut loc avanpremiera spectacolului Sa nu ma uiti, cu acelasi Florin Fratila de care nu ma pot desparti, se pare.

Daca nu stiti cine e Florin Fratila, va spun sincer ca mai mare pacat artistic n-ati facut in viata voastra! Cum se duce totul dracu’ este spectacolul meu de suflet, iar prestatia lui acolo este absolut magica.

Nu cred ca trebuie sa specific ca aveam aceleasi asteptari inalte si de la Sa nu ma uiti, nu?

Sa nu ma uiti incepe intr-un mod neasteptat – cu violoncelul lui Bach, pe care il iubesc si il ador, si pentru mine e semn de mare iubire artistica. Din fericire, semnul asta nu e pacaleala – iubirea e in fiecare minut pe scena, la loc de cinste, gata sa te mangaie si sa te aline, in timp ce te tortureaza cu gratie divina.

Inceputul pare un pic dificil, Cosmina Soare lasand sa se vada cateva tremururi de emotie care par sa contribuie la autenticitatea povestii, in timp ce se incadreaza perfect in tabloul pe care il (re)prezinta.

Florin Fratila este genul acela de stea pe care nu o banuiesti, dar care arde intens, mocnit, cu ciuda si patima, cu ura si iubire, si omul asta incredibil asta imi transmite de fiecare data.

Cei doi actori par a expune doi poli ai aceluiasi magnet, cu o naturalete incredibila, care a miscat fiecare persoana prezenta in seara de 4 aprilie in Copper’s Pub.

Sa nu ma uiti mi-a dat o replica numai buna de tinut minte pe vecie:

Poate sunt un personaj arhetipal, dar nu sunt arhetipul insusi.

Si o „coloana sonora” la fel de bine aleasa ca si pana acum la spectacolele de la In Culise.

Universalitatea subiectului abordat de Stefan Caraman, la fel de actual astazi, ca si acum o suta de ani, face din Sa nu ma uiti o caricatura generoasa a vietii de cuplu, creionata din momente trase la indigo si reprezentative pentru lipsa de comunicare ce intervine odata ce se instaleaza rutina si obisnuita, odata ce romantismul dispare pe geam si comunicarea fuge grabita pe usa din spate.

La un spectacol cu doar doi protagonisti e mult mai simplu sa observi de pe margine egoismul omului, care cere neincetat dovezi de iubire, fara sa le ofere la randu-i, si e tare usor sa-ti spui ca tu nu vei fi asa niciodata – sa cazi, adica, in capcana pe care Stefan Caraman, fin observator al bubelor cotidiene, ti-o pregateste intre zambete si rasete.

Sa nu ma uiti are un leitmotiv care se contureaza rapid si care devine o mantra, un simbol al pacii intre doua caractere orgolioase, vicioase si, mai presus de orice, iubite, iar rezultatul final este ca dragostea este distrugatoare, puternica si permanenta, indiferent de cum ajungi la el.

Sa nu ma uiti va avea premiera pe 10 aprilie, tot In Culise, la Copper’s Pub, pe Hristo Botev, nr. 25. Va sfatuiesc sa nu-l ratati, pentru ca asemenea introspectii merita atentia voastra.

Review – Clinica Sinucigașilor

Posted on 24 ianuarie 2015 by breathemein

Răspunde

Despre oamenii frumoși care lucrează la În Culise am numai cuvinte de laudă. Spectacolele lor întotdeauna mișcă, și întotdeauna livrează hohote de râs în sală, fără să aibă un public țintă. Știu doar că de fiecare dată am plecat de la ei cu gura strâmbă de atâta râs, și am vrut întotdeauna mai mult.

Și totuși… Clinica Sinucigașilor, în regia lui Cristian Bajora și urmând un text scris de Gabriela Mihalache este… Altfel. Cu totul și cu totul altfel. Oamenii în jurul meu râdeau la replicile amuzante, credeți-mă că erau amuzante, dar pe mine m-a mișcat tragedia din spatele cuvintelor.

Ești angoasat, stresat, obosit și tulburat? Bine-ai venit la Clinica Sinucigașilor, locul unde toate neliniștile tale vor lua sfârșit! Într-o lume în care depresia e ”la moda”, trebuie să facem haz de necaz și să privim moartea prin ochii divertismentului. Așa s-a născut această drama-comedy deosebit de amuzantă și extrem de actuală, care accentuează contrastul dintre o normalitate depresivă și frumusețea vieții, care oricum e prea scurtă!

În Clinica Sinucigașilor m-am reîntâlnit cu Maria Popovici, de care m-am îndrăgostit (la propriu) când am văzut Ghengbeng. Maria are o voce care pur și simplu ți se întipărește pe creier, e o prezență pe care o recunoști instantaneu, din o mie de oameni, și mi-a plăcut faptul că rolul ei din Clinică… a confirmat bănuiala mea inițială în legătură cu talentul ei.

Grațiela Popa este, din câte am înțeles, fostă invatatica a cursurilor de la Teen Media, și faptul că a reușit să fie ATÂT de convingătoare într-un rol solicitant m-a făcut să exclam, pe silent, evident, „chapeau bas!” de câteva ori.

Paul Alexandru, fost coleg de scenă cu Maria Popovici în Ghengbeng, se „joacă” cu un personaj, și o face la un mod interesant de intens. Rolul lui Dănuț nu e foarte dificil, dar Paul owns it on so many levels, e o plăcere să-l vezi pe scenă febril, disperat, împăcat cu soartă, plin de speranță, și fonfăit pe deasupra!

Cu Ștefan Nistor m-am văzut prima dată la Scrisori către Rita, și va garantez că nu va fi ultima oară. La câtă carismă are omul asta, ține sală în frâu cu o singură privire și un singur cuvânt, și nu o să vă pară rău dacă pariați pe numele lui când alegeți un spectacol.

Alex Vlad face un pic notă discordantă cu subiectul Clinicii…, cu toată energia lui debordantă și aproape electrizantă, și adună în personajul lui furii și frustrări care ne macină pe toți, cu atâta naturalețe încât mai că-ți vine și ție să faci la fel.

La Clinica Sinucigașilor m-am dus pregătită să râd, și am plecat plină de gânduri și idei care și-au făcut cu greu loc pe foaie. În aparență simplu, subiectul m-a destabilizat un pic și m-a dat peste cap, dar pentru mine asta e un semn de câtă profunzime aduce arta în viața noastră, și câte gânduri și emoții naște în noi, fără că măcar să ne dăm seama.

Și dacă nu pentru asta o savurăm, atunci de ce o mai căutăm?

Clinica Sinucigașilor are premiera pe 25 ianuarie, la noul sediu În Culise, de pe Hristo Botev, nr. 25.