Dimineață s-a trezit înainte de 8. Încă nu se distingea ceasul, dar frigul dimineții era acolo. A așteptat un pic, să se trezească orașul. Se uita la oamenii care se ignorau reciproc. Nu-și dădea prea bine seama, dar din mașină părea că treceau unii prin alții. Nu-și vorbeau deloc, nici măcar nu se salutau. Azi nici macar foame nu-i mai era.
S-a dat un pic jos din mașină, ca să se întindă, dar când a ieșit din mașină a văzut-o pe doctoriță. Îmbrăcată tot în alb, femeia avea același zâmbet blând ca în prima zi. Venea în direcția lor. În mână avea rucsacul lui Matei.
Mara s-a strecurat înapoi în mașină. Doctorița venea spre mașina bărbatului sosit cu o seară în urmă. Cum i-a făcut și Marei, a început să ciocănească în geamul mașinii noi, ignorând-o pe cea veche.
Bărbatul s-a trezit, speriat, din cauza ciocănelilor în geam. A ieșit din mașină, părând bucuros că mai vede pe cineva în oraș. Doctorița îi adusese rucsacul.
Mara se uita la străin (încerca să-și amintească numele lui), voind parcă să-l cunoască. A vrut să-i spună s-o aștepte, că vrea și ea să meargă la doctoriță, voia să-i spună că orașul e ciudat și bătrân și ceasul nu le merge bine, dar îl vedea pe Matei (și-a amintit numele lui) cum mergea cu doctorița spre casa ei. Și nu putea să facă nimic.
S-a trezit după ora 14. Matei se simțea relaxat, dormise foarte bine. Și-a întins puțin picioarele sub cearșaf, lăsând să-i scape un sunet care aducea a mormăială. I-a prins somnul.
S-a dat jos din patul mare – nu părea folosit. Și-a luat hainele care-l așteptau pe un scaun, s-a îmbrăcat în grabă, dorind să o întrebe pe doctoriță câte ceva.
Mara auzea pe cineva strigând în depăratare, fără să distingă a cui era vocea sau pe cine striga.
Matei se plimba disperat prin toate camerele casei albe, cu veranda curată. Era trecut de ora 14, dar cerul părea închis și violent. Nimeni nu era pe stradă, magazinele erau închise toate. Matei se uita în jurul lui și nu știa la ce se uită.
Mara îl aștepta să iasă din casa albă, dar întunericul se lăsase deplin peste oraș. Nu știa unde e Matei.
Oarecum triști și surprinși, Mara și Matei s-au dus la culcare, fiecare în mașina lor.
A doua zi, nimeni nu-l mai vedea pe Matei. Aave era mort din nou.

Era trecut de ora 14 când s-a trezit, deși părea mult mai târziu. Ceasul încremenise iarăși.
Mara s-a ridicat, și-a scuturat blugii de praf și cămașa, și-a pus rucsacul pe umăr și… Și de-aici nu mai știa ce să facă. Nu avea rost să bată la uși, nu i-ar fi răspuns nimeni. S-a întors la mașina ei veche.
Încercând s-o deschidă, un sunet familiar i-a atras atenția. Pentru o clipă, s-a oprit. Cred că e… își spuse, plină de speranță. Și era!
Lângă ea a oprit o mașină, același model ca a ei, doar că mai bine întreținută. S-a repezit spre mașină, curioasă să vadă cine e. Din mașină a coborât un tip, brunet, înalt, cu un pic de burtă ascunsă bine de cămașa în pătrățele.
– Bună, îi zise Mara.
Bărbatul, un pic debusolat, se uita în direcția ei, încercând să-și dea seama ce se întâmplă. Nevăzând nimic, bărbatul s-a uitat în stânga, în dreapta, și a plecat spre centrul orașului. Mara avea o vagă bănuială că n-a văzut-o.
L-a urmărit, curioasă. L-a privit cum făcea ce a făcut și ea când a venit prima dată în oraș. Se uita la ochii lui, un pic surprinși, un pic speriați, care se uitau în jur, fără să vadă pe nimeni.
A bătut, ca și ea, la toate ușile. A strigat din miijlocul străzii: “Sunt Matei!”. Nu i-a răspuns nimeni.
Mara se uita la el, cum pășea trist, în timp ce se întorcea la mașină. L-a văzut băgându-se în mașină, strângând la piept rucsacul ponosit.
S-a culcat și ea, dorindu-și să vorbească cu el. I se părea că îi auzea oftaturile greoaie, și îi venea să plângă.

La prima rază de lumină, Mara era deja în picioare, cu rucsacul în spate. Își ținea pumnii încleștați în buzunare și din când în când își masa stomacul. I se făcuse foarte foame.
A început să se plimbe pe stradă, dar nu se vedea mișcare la niciuna din case. Încercă să vadă cât e ceasul, dar oricât se uita, nu distingea ora.
Se mai plimba, se mai întorcea la mașină, iar scotea capul afară. Nu mai avea răbdare, și se săturase de mirosul de praf.
Ceasul arăta ora 8.
Cu rucsacul în mână, Mara a început să caute semne pe la geamuri și uși. N-a durat mult și l-a văzut din nou pe polițistul de ieri. De data asta, nu mă las. Hotărâtă, Mara s-a îndreptat spre domnul în vârstă.
Toată seara s-a gândit că poate n-a auzit-o din cauză că e bătrân și nu aude, așa că azi se gândea că o să și țipe, dacă e nevoie.
– Bună diminea…
Omul i-a întors spatele. Mara s-a pus din nou în fața lui.
– Bună dimineața! îi spuse Mara, aproape țipând.
Polițistul bătrân s-a uitat ciudat la ea, clipind des, a neînțelegere. Convinsă că acum a auzit-o, Mara s-a prezentat:
– Bună dimineața, îmi cer scuze că țip așa. Mă numesc Mara…
Moment în care Mara a rămas fără suflare. Polițistul a trecut prin ea. Fără s-o vadă, fără s-o simtă, fără să-i pese. Atât de singură să fie, oare?
Mara a rămas întinsă pe drumul prăfuit. Rucsacul îi stătea strâmb pe umăr, cămașa murdară îi acoperea pumnii.
Bătrânii orașului treceau pe lângă Mara, fără s-o bage în seamă. Unii o călcau, unii o loveau, unii treceau prin ea, dar nici ea, și nici ei nu mai simțeau nimic. Mara era singură.

I-a fost frică să doarmă iar în mașină, dar și-a strâns în jur toate hainele. S-a uitat pe geam toată seara, încercând să vâneze mișcare pe străzi, dar azi nimeni nu respira în Aave. Fără să-și dea seama, a adormit. S-a trezit speriată, sperând că doctorița îi bate iarăși la geam.
Nu era nimeni azi lângă mașina ei. Casa lângă care parcase părea veche și părăsită, liniștea era stăpână.
S-a uitat către biserică, fără să observe ceasul. Un zgomot familiar a făcut-o să tresară: ceasul bătea ora 8. Poftim?! Ceasul merge?! Își aducea aminte clar că aseară rămăsese blocat undeva pe la ora 14. Chiar și când se făcuse beznă.
Sigur nu văd bine! Mă duc să caut niște apă, să mă spăl. A ieșit din mașină și era să lovească pe cineva cu ușa. S-a oprit brusc în picioare.
– Bună dimineața! spuse Mara.
În fața ei, o femeie la vreo 60—70 de ani, cu părul alb de tot, dar foarte slabă și în același timp puternică. Mara se uita la ea. Femeia nu i-a răspuns la salut și, deși era fix în fața ei, nu se uita la ea.
– Bună dimineața, încercă Mara din nou.
Femeia s-a uitat o secundă la ea, și s-a întors cu spatele. Mara se uita la ea cum merge în direcția opusă.
– Stați puțin, vă rog. Mara a băgat capul în mașină, să-și ia rucsacul. A ieșit cu el din mașină, dar când a închis ușa, femeia dispăruse.
Cu rucsacul în spate, Mara a pornit-o pe urmele femeii. Atentă și-n stânga, și-n dreapta, a văzut că în oraș oamenii erau mai mulți ca niciodată. Mulți erau bătrâni, peste 60 de ani sigur.
A văzut un domn în vârstă, cu uniformă de polițist, așa că s-a îndreptat spre el. Polițistul s-a întors brusc cu spatele, fix când Mara a ajuns lângă el. Se uita pe o agendă, pe care o frunzărea preocupat, și parcă voia să scrie ceva acolo, dar nu avea pix. Mara aștepta să o simtă, dar nerăbdătoare, după câteva sunete prin care prezența ei nu i-a atras atenția, l-a bătut pe umăr. Polițistul s-a scărpinat, dar nu și-a întors nici măcar privirea spre ea. Mara a tușit un pic, și-a dres vocea un pic și, în timp ce-l bătea pe umăr:
– Domnule, nu vă supărați…
Polițistul a început să meargă, fără să se uite o clipă la ea. Mara a rămas cu mâna întinsă, ca și cum cineva îi furase ceva din mână și ea încă mai căuta ceva-ul. Dezamăgită, Mara și-a lăsat mâinile să cadă pe lângă corp. Era aproape ora prânzului. Cum naiba?
S-a întors la mașină, încercând să găsească ceva de mâncare. A găsit un ziar vechi, datat din luna mai, când încă nu era foarte cald, și un pachet de biscuiți. Găsise și ciocolată cu alune, dar era topită din cauza căldurii.
Cât a ronțăit biscuiții (de fapt, doar jumătate de pachet), a citit ziarul vechi. Erau poze cu femei celebre, cu siluete frumoase și îmbrăcate în haine scumpe, și cu actori cunoscuți. Se pare că ziarul n-a fost cea mai bună alegere a ei.
Când a ridicat din nou privirea, să vadă cât e ceasul, era ora 14 din nou. S-a gândit să mai dea o raită prin oraș, așa că și-a pus cămașa murdară pe ea și rucsacul în spate și a ieșit din mașină.
De data asta, parcă fâșiile de lumină violet erau deja aici. Frigul de seară era prezent, dar orașul era din nou mort. S-a plimbat pe strada principală, și de data asta nici măcar n-a mai vrut să mai bată la uși. Știa că e în zadar.
S-a întors la mașina ei murdară. În noaptea aia n-a dormit deloc.

Doctorița i-a adus o cafea. Mâncaseră împreună, în liniște, niște mazăre dulce cu morcov și un pic de piept de pui. Marei i s-a părut că n-a mâncat nimic mai bun în toată viața ei.
Lângă cafea avea o prăjitură cu nucă, dulce și cu o aromă subtilă de scorțișoară. Cafeaua caldă o răcorea și îi plăcea că nu era foarte dulce.
– Unde mergi? a întrebat-o doctorița.
– Să vă spun sincer, nu prea știu, răspunse Mara. Am pornit la drum, să văd lumea, minți ea.
– Păi și nu ți-e urât singură?
– Ba da, câteodată. Mai ales noaptea. Noaptea e cel mai rău.
– Da, da, noaptea e groaznic. Eu nu pot să mă culc devreme, sunt o femeie singură. Citesc în fiecare seară, și când se face ora 12, deja nu mai pot adormi. Mi-e frică uneori, pentru că am senzația că sunt singurul om viu din orașul acesta. Noaptea nu respiră nimeni aici.
Mara n-a știut ce să-i zică doamnei doctor (sau era domnișoară? nu, nu, e sigur doamnă… așa se prezentase, dar nu i-a zis cum o cheamă). A întors puțin privirea, a clipit trist din gene, a mai băut o gură de cafea. Nu știa ce să-i zică.
– S-a făcut ora prânzului. Cred că nu vine nimeni la cabinet azi, i-a zis doctorița. Nu vrei să rămâi, să tragi un pui de somn?
– Nu v-aș deranja. Vă mulțumesc foarte mult pentru masă și pentru companie, dar n-aș vrea să stau mai mult decât e necesar.
– Prostii. De când n-ai mai dormit într-un pat? Stai și tu, măcar o oră-două. Sau până mâine, ca să călătorești pe lumină.
Mara ar fi dormit și ea într-un pat mare și curat, îi cam surâdea ideea.
– Bine, rămân un pic. Dorm 2 ore și mai vedem.
Doctorița i-a zâmbit blând.
– Dacă vrei să faci o baie caldă, până fac patul, te conduc. Spune-mi ce ai nevoie.
Mara era încântată. Nu mai făcuse baie într-o casă normală de mult. Doctorița i-a adus o cămașă de-ai ei veche, dar în bună stare. Era curată și mirosea a iarbă uscată, cum mirosea tot orașul. După ce s-a îmbrăcat cu ea, Mara i-a urat somn ușor doamnei și s-au dus la culcare în dormitoare diferite.
Căldura era insuportabilă. Mara s-a dezvelit și cu toate astea era lac de sudoare. Ar fi vrut să se dezbrace de tot, dar îi era rușine de doamna doctor.
Dormise foarte bine. Patul era mare, și lenjeria curată mirosea tot a iarbă uscată. Era liniște, timpul parcă rămăsese suspendat în turnul bisericii, pentru că până a adormit, nu s-au mișcat limbile ceasului deloc.
Acum, că s-a trezit, era foarte odihnită și veselă, ar fi vrut să se dea jos din pat și să țopăie, dar nu știa dacă doctorița s-a trezit sau nu și nu voia să facă gălăgie.
A mai stat un pic în pat, s-a întins, s-a gândit la ea, la tot ce i s-a întâmplat. Era liniște, și nu se auzeau pași prin casă. Străzile erau la fel de pustii ca și ieri, dar acum Mara râdea. Își imagina numai oameni de 80 de ani, cu tuburi de vitamine după ei.
Nu știa cât timp a trecut exact, fără ca nicio frunză să se miște. S-a uitat la turnul bisericii, și ceasul stătea încremenit, în căldura de afară. Parcă mai trecuseră ceva ore, dar nu era sigură. De când s-a trezit limbile nu s-au mai mișcat.
Și-a făcut curaj și s-a dat jos din pat. Ar fi vrut s-o strige pe doctoriță, dar nu-i știa numele.
– Aaa… Doamna doctor?
Vocea ei suna ciudat, ca o șoaptă singură. I-a fost frică să o strige mai tare. S-a plimbat prin camere, bătând încetișor la uși. Niciodată nu i-a răspuns nimeni, așa că apăsa ușor pe clanță, și strecura capul înăuntru. Niciodată nu era nimeni acolo. De parcă cineva a furat tot ce era viu aici.
Nu era nici un semn al mesei de la prânz, și nici ceștile de cafea nu mai erau pe nicăieri.
– Doamna doctor?
Mara tot încerca, dar pe măsură ce o căuta mai tare ar fi vrut să plece. Din casă putea să vadă biserica și ceasul ei vechi care păstra aceeași oră, deși afară valurile violet ale apusului își făceau de cap. S-a întors în camera unde a dormit, căci acolo avea hainele cu care venise. S-a îmbrăcat grăbită, și-a luat rucsacul și a ieșit din caasă fugind.
Pe stradă nu era nimeni, toate ușile erau închise. Orașul era din nou mort.

Un zgomot ciudat îi răsuna în urechi. Capul o durea și avea senzație că cineva îi ciocănește la ureche. A deschis un ochi, și lumina de-afară era prea puternică, l-a deschis și pe-al doilea și s-a convins că așa e.
Cineva bătea în geamul mașinii sale. Era o femeie îmbrăcată în alb, scundă, la vreo 50 de ani. Mara și-a dat seama că asta e șansa ei și a coborât geamul.
– Bună dimineața, i-a zis femeia, zâmbind larg. Se vedea că a fost o dată frumoasă, dar că cele 15-20 de kilograme în plus îi cam știrbeau farmecul.
– Bună dimineața, i-a răspuns Mara. Mă numesc Mara.
– Știu, ți-ai uitat rucsacul pe veranda mea. Sunt doamna doctor din Aave.
Mara s-a uitat curioasă la ea. Știa că adormise cu rucsacul în brațe, ce naiba? S-a uitat în brațele ei și nu era decât cămașa ei cu mâneca lungă, mototolită și un pic udă.
– Păi și… V-ați uitat așa în el, fără să vă pese?
– Mă gândeam că ai plecat deja, voiam să mă uit la adresă să ți-l trimit, dar apoi am auzit la magazin că ai înnoptat aici. Am venit să ți-l aduc.
Zâmbetul ei era sincer și dezarmant. Mara s-a înroșit și, neștiind ce să facă, a ieșit din mașină să-i mulțumească.
– De ce n-ai mers la hotel? N-ai bani? De ce n-ai mai stat o secundă până am răspuns?
Mara se gândea că-s prea multe întrebări pentru ora asta.
– Nu vă supărați, puteți să-mi spuneți cât e ceasul?
– Este ora 10.28. Femeia îi arătă turnul bisericii, cu ceas. Merge foarte bine, poți oricând să te orientezi după el.
– Vă mulțumesc.
– N-ai vrea să mănânci ceva? Chiar dacă nu ai bani, poți sta la mine, măcar pentru o masă caldă.
Uitându-se în jurul ei, Mara tot nu vedea oameni. Și foame îi era.
– Unde sunt oamenii de aici? Ieri când am ajuns părea un oraș pustiu.
Doctorița a început să râdă.
– Majoritatea sunt bătrâni, și se culcă devreme. Îi tot sfătuiesc să facă mișcare, dar ei nu vor decât vitamine și nu fac decât să mănânce și să doarmă 20 de ore pe zi. Nu te speria, sunt oameni buni, dar leneși.
Acum Mara râdea. I se părea amuzant să fie un oraș numai cu pensionari, care dorm și iau vitamine tot timpul.
– Aș mânca ceva bun, într-adevăr. M-am cam săturat de sandvișuri.
– Cred și eu, i-a răspuns doctorița. Să mergem.

A intrat în oraș, trecând sub semnul mare de lemn care avea desenată o fată blondă și bronzată, cu bucle mari și obrajii roșii, râzând cu dinții ei albi la numele scris lângă ea.
Lumina era caldă și vineție, ca de seară de vară, și mirosea a praf peste tot. Deși plin de case și magazine, pe strada principală nu era nimeni. Mara ar fi vrut un pahar de suc rece, și căuta din priviri un hotel unde ar fi putut să stea.
Era o liniște urâtă pe stradă, și parcă inima îi bătea un pic mai tare. Nicio lumină, nicio fereastră, nu se-auzea nici măcar un țârâit de telefon. De parcă cineva ar fi venit să fure tot ce era viu aici.
Ar fi vrut să se dea jos din mașină, dar îi era un pic frică. Întunericul parcă o înconjura, și nimic nu respira acolo.
S-a uitat la toate geamurile din jurul ei, ajunsese deja în celălalt capăt al străzii. S-a gândit că mai bine coboară și caută pe străzile lăturalnice ceva. Se gândea că ce bine i-ar fi prins un pistol acum…
Și-a pus pe ea o cămașă cu mânecă lungă și în spate și-a luat rucsacul. Avea toate actele și toți banii în el, așa că mai bine rămânea cu ea. Când a închis ușa de la mașina, a auzit un scârțâit…
S-a întors speriată, să vadă cine a ieșit din casa din spatele ei. Nu era nimeni, și a putut să observe că la unul din geamuri oblonul nu era bine tras. Părea un pic prăfuit, dar tot orașul era la fel. A ridicat ușor din umeri, lăsând să-i scape o gură de aer printre buzele uscate. Era recunoscătoare că era doar nimic.
A închis mașina, și-a pornit grăbită spre centrul orașului. Văzuse acolo magazine și o farmacie, parcă și un cabinet medical. Trebuia să fie cineva măcar acolo. Pașii o purtau repede pe drumul pe care venise cu mașina, și privirea îi fugea, când în stânga, când în dreapta. Uita să mai respire, încercând să distingă un sunet, orice.
Magazinele erau închise, la fel și farmacia. Deși parcă la farmacie a văzut o mică luminiță prin jaluzele, nu i-a răspuns nimeni, nici la bătăile în geam și ușă, nici la strigăte.
Cabinetul medical era de fapt o casă fără etaj, albă toată, cu o verandă curată. Părea singura casă fără urme de praf pe ea. Pentru o clipă, n-a știut dacă să bată sau nu la ușă. Casa părea specială, puteai să-ți dai seama de asta de departe, și i-ar fi fost rușine s-o deranjeze. A încercat să vadă dacă e vreo lumină în casă, dar n-a putut să observe nimic. Simțea cum liniștea se îngroașă și i s-a făcut frică. S-a întors 2 pași înapoi, voia să se întoarcă la mașină, când a auzit, sau mai mult a simțit, niște papuci târșâind pe o dușumea bătrână. A încremenit, ținându-și răsuflarea, și din nou a auzit sunetul acela de mers de om bătrân. Parcă mormăia ceva.
A năvălit înapoi, aproape aruncându-se pe ușă, nevenindu-i să creadă. A găsit un ciocănel pe ușă și-a început să-l bată cu putere.
Până și-a dat seama că orice zgomot încetase în casă, s-a făcut întuneric.
Învinsă, s-a întors la mașina ei. Noaptea se lăsase peste oraș, liniștea conducea totul, dar până dimineață n-a putut să adoarmă.
La ora cea mai rece, când soarele ar vrea să treacă dincolo și cerul se face iarăși mov, a reușit să adoarmă, ținând strâns la piept rucsacul murdar.