Doctorița i-a adus o cafea. Mâncaseră împreună, în liniște, niște mazăre dulce cu morcov și un pic de piept de pui. Marei i s-a părut că n-a mâncat nimic mai bun în toată viața ei.
Lângă cafea avea o prăjitură cu nucă, dulce și cu o aromă subtilă de scorțișoară. Cafeaua caldă o răcorea și îi plăcea că nu era foarte dulce.
– Unde mergi? a întrebat-o doctorița.
– Să vă spun sincer, nu prea știu, răspunse Mara. Am pornit la drum, să văd lumea, minți ea.
– Păi și nu ți-e urât singură?
– Ba da, câteodată. Mai ales noaptea. Noaptea e cel mai rău.
– Da, da, noaptea e groaznic. Eu nu pot să mă culc devreme, sunt o femeie singură. Citesc în fiecare seară, și când se face ora 12, deja nu mai pot adormi. Mi-e frică uneori, pentru că am senzația că sunt singurul om viu din orașul acesta. Noaptea nu respiră nimeni aici.
Mara n-a știut ce să-i zică doamnei doctor (sau era domnișoară? nu, nu, e sigur doamnă… așa se prezentase, dar nu i-a zis cum o cheamă). A întors puțin privirea, a clipit trist din gene, a mai băut o gură de cafea. Nu știa ce să-i zică.
– S-a făcut ora prânzului. Cred că nu vine nimeni la cabinet azi, i-a zis doctorița. Nu vrei să rămâi, să tragi un pui de somn?
– Nu v-aș deranja. Vă mulțumesc foarte mult pentru masă și pentru companie, dar n-aș vrea să stau mai mult decât e necesar.
– Prostii. De când n-ai mai dormit într-un pat? Stai și tu, măcar o oră-două. Sau până mâine, ca să călătorești pe lumină.
Mara ar fi dormit și ea într-un pat mare și curat, îi cam surâdea ideea.
– Bine, rămân un pic. Dorm 2 ore și mai vedem.
Doctorița i-a zâmbit blând.
– Dacă vrei să faci o baie caldă, până fac patul, te conduc. Spune-mi ce ai nevoie.
Mara era încântată. Nu mai făcuse baie într-o casă normală de mult. Doctorița i-a adus o cămașă de-ai ei veche, dar în bună stare. Era curată și mirosea a iarbă uscată, cum mirosea tot orașul. După ce s-a îmbrăcat cu ea, Mara i-a urat somn ușor doamnei și s-au dus la culcare în dormitoare diferite.
Căldura era insuportabilă. Mara s-a dezvelit și cu toate astea era lac de sudoare. Ar fi vrut să se dezbrace de tot, dar îi era rușine de doamna doctor.
Dormise foarte bine. Patul era mare, și lenjeria curată mirosea tot a iarbă uscată. Era liniște, timpul parcă rămăsese suspendat în turnul bisericii, pentru că până a adormit, nu s-au mișcat limbile ceasului deloc.
Acum, că s-a trezit, era foarte odihnită și veselă, ar fi vrut să se dea jos din pat și să țopăie, dar nu știa dacă doctorița s-a trezit sau nu și nu voia să facă gălăgie.
A mai stat un pic în pat, s-a întins, s-a gândit la ea, la tot ce i s-a întâmplat. Era liniște, și nu se auzeau pași prin casă. Străzile erau la fel de pustii ca și ieri, dar acum Mara râdea. Își imagina numai oameni de 80 de ani, cu tuburi de vitamine după ei.
Nu știa cât timp a trecut exact, fără ca nicio frunză să se miște. S-a uitat la turnul bisericii, și ceasul stătea încremenit, în căldura de afară. Parcă mai trecuseră ceva ore, dar nu era sigură. De când s-a trezit limbile nu s-au mai mișcat.
Și-a făcut curaj și s-a dat jos din pat. Ar fi vrut s-o strige pe doctoriță, dar nu-i știa numele.
– Aaa… Doamna doctor?
Vocea ei suna ciudat, ca o șoaptă singură. I-a fost frică să o strige mai tare. S-a plimbat prin camere, bătând încetișor la uși. Niciodată nu i-a răspuns nimeni, așa că apăsa ușor pe clanță, și strecura capul înăuntru. Niciodată nu era nimeni acolo. De parcă cineva a furat tot ce era viu aici.
Nu era nici un semn al mesei de la prânz, și nici ceștile de cafea nu mai erau pe nicăieri.
– Doamna doctor?
Mara tot încerca, dar pe măsură ce o căuta mai tare ar fi vrut să plece. Din casă putea să vadă biserica și ceasul ei vechi care păstra aceeași oră, deși afară valurile violet ale apusului își făceau de cap. S-a întors în camera unde a dormit, căci acolo avea hainele cu care venise. S-a îmbrăcat grăbită, și-a luat rucsacul și a ieșit din caasă fugind.
Pe stradă nu era nimeni, toate ușile erau închise. Orașul era din nou mort.