La prima rază de lumină, Mara era deja în picioare, cu rucsacul în spate. Își ținea pumnii încleștați în buzunare și din când în când își masa stomacul. I se făcuse foarte foame.
A început să se plimbe pe stradă, dar nu se vedea mișcare la niciuna din case. Încercă să vadă cât e ceasul, dar oricât se uita, nu distingea ora.
Se mai plimba, se mai întorcea la mașină, iar scotea capul afară. Nu mai avea răbdare, și se săturase de mirosul de praf.
Ceasul arăta ora 8.
Cu rucsacul în mână, Mara a început să caute semne pe la geamuri și uși. N-a durat mult și l-a văzut din nou pe polițistul de ieri. De data asta, nu mă las. Hotărâtă, Mara s-a îndreptat spre domnul în vârstă.
Toată seara s-a gândit că poate n-a auzit-o din cauză că e bătrân și nu aude, așa că azi se gândea că o să și țipe, dacă e nevoie.
– Bună diminea…
Omul i-a întors spatele. Mara s-a pus din nou în fața lui.
– Bună dimineața! îi spuse Mara, aproape țipând.
Polițistul bătrân s-a uitat ciudat la ea, clipind des, a neînțelegere. Convinsă că acum a auzit-o, Mara s-a prezentat:
– Bună dimineața, îmi cer scuze că țip așa. Mă numesc Mara…
Moment în care Mara a rămas fără suflare. Polițistul a trecut prin ea. Fără s-o vadă, fără s-o simtă, fără să-i pese. Atât de singură să fie, oare?
Mara a rămas întinsă pe drumul prăfuit. Rucsacul îi stătea strâmb pe umăr, cămașa murdară îi acoperea pumnii.
Bătrânii orașului treceau pe lângă Mara, fără s-o bage în seamă. Unii o călcau, unii o loveau, unii treceau prin ea, dar nici ea, și nici ei nu mai simțeau nimic. Mara era singură.