A intrat în oraș, trecând sub semnul mare de lemn care avea desenată o fată blondă și bronzată, cu bucle mari și obrajii roșii, râzând cu dinții ei albi la numele scris lângă ea.
Lumina era caldă și vineție, ca de seară de vară, și mirosea a praf peste tot. Deși plin de case și magazine, pe strada principală nu era nimeni. Mara ar fi vrut un pahar de suc rece, și căuta din priviri un hotel unde ar fi putut să stea.
Era o liniște urâtă pe stradă, și parcă inima îi bătea un pic mai tare. Nicio lumină, nicio fereastră, nu se-auzea nici măcar un țârâit de telefon. De parcă cineva ar fi venit să fure tot ce era viu aici.
Ar fi vrut să se dea jos din mașină, dar îi era un pic frică. Întunericul parcă o înconjura, și nimic nu respira acolo.
S-a uitat la toate geamurile din jurul ei, ajunsese deja în celălalt capăt al străzii. S-a gândit că mai bine coboară și caută pe străzile lăturalnice ceva. Se gândea că ce bine i-ar fi prins un pistol acum…
Și-a pus pe ea o cămașă cu mânecă lungă și în spate și-a luat rucsacul. Avea toate actele și toți banii în el, așa că mai bine rămânea cu ea. Când a închis ușa de la mașina, a auzit un scârțâit…
S-a întors speriată, să vadă cine a ieșit din casa din spatele ei. Nu era nimeni, și a putut să observe că la unul din geamuri oblonul nu era bine tras. Părea un pic prăfuit, dar tot orașul era la fel. A ridicat ușor din umeri, lăsând să-i scape o gură de aer printre buzele uscate. Era recunoscătoare că era doar nimic.
A închis mașina, și-a pornit grăbită spre centrul orașului. Văzuse acolo magazine și o farmacie, parcă și un cabinet medical. Trebuia să fie cineva măcar acolo. Pașii o purtau repede pe drumul pe care venise cu mașina, și privirea îi fugea, când în stânga, când în dreapta. Uita să mai respire, încercând să distingă un sunet, orice.
Magazinele erau închise, la fel și farmacia. Deși parcă la farmacie a văzut o mică luminiță prin jaluzele, nu i-a răspuns nimeni, nici la bătăile în geam și ușă, nici la strigăte.
Cabinetul medical era de fapt o casă fără etaj, albă toată, cu o verandă curată. Părea singura casă fără urme de praf pe ea. Pentru o clipă, n-a știut dacă să bată sau nu la ușă. Casa părea specială, puteai să-ți dai seama de asta de departe, și i-ar fi fost rușine s-o deranjeze. A încercat să vadă dacă e vreo lumină în casă, dar n-a putut să observe nimic. Simțea cum liniștea se îngroașă și i s-a făcut frică. S-a întors 2 pași înapoi, voia să se întoarcă la mașină, când a auzit, sau mai mult a simțit, niște papuci târșâind pe o dușumea bătrână. A încremenit, ținându-și răsuflarea, și din nou a auzit sunetul acela de mers de om bătrân. Parcă mormăia ceva.
A năvălit înapoi, aproape aruncându-se pe ușă, nevenindu-i să creadă. A găsit un ciocănel pe ușă și-a început să-l bată cu putere.
Până și-a dat seama că orice zgomot încetase în casă, s-a făcut întuneric.
Învinsă, s-a întors la mașina ei. Noaptea se lăsase peste oraș, liniștea conducea totul, dar până dimineață n-a putut să adoarmă.
La ora cea mai rece, când soarele ar vrea să treacă dincolo și cerul se face iarăși mov, a reușit să adoarmă, ținând strâns la piept rucsacul murdar.