Un zgomot ciudat îi răsuna în urechi. Capul o durea și avea senzație că cineva îi ciocănește la ureche. A deschis un ochi, și lumina de-afară era prea puternică, l-a deschis și pe-al doilea și s-a convins că așa e.
Cineva bătea în geamul mașinii sale. Era o femeie îmbrăcată în alb, scundă, la vreo 50 de ani. Mara și-a dat seama că asta e șansa ei și a coborât geamul.
– Bună dimineața, i-a zis femeia, zâmbind larg. Se vedea că a fost o dată frumoasă, dar că cele 15-20 de kilograme în plus îi cam știrbeau farmecul.
– Bună dimineața, i-a răspuns Mara. Mă numesc Mara.
– Știu, ți-ai uitat rucsacul pe veranda mea. Sunt doamna doctor din Aave.
Mara s-a uitat curioasă la ea. Știa că adormise cu rucsacul în brațe, ce naiba? S-a uitat în brațele ei și nu era decât cămașa ei cu mâneca lungă, mototolită și un pic udă.
– Păi și… V-ați uitat așa în el, fără să vă pese?
– Mă gândeam că ai plecat deja, voiam să mă uit la adresă să ți-l trimit, dar apoi am auzit la magazin că ai înnoptat aici. Am venit să ți-l aduc.
Zâmbetul ei era sincer și dezarmant. Mara s-a înroșit și, neștiind ce să facă, a ieșit din mașină să-i mulțumească.
– De ce n-ai mers la hotel? N-ai bani? De ce n-ai mai stat o secundă până am răspuns?
Mara se gândea că-s prea multe întrebări pentru ora asta.
– Nu vă supărați, puteți să-mi spuneți cât e ceasul?
– Este ora 10.28. Femeia îi arătă turnul bisericii, cu ceas. Merge foarte bine, poți oricând să te orientezi după el.
– Vă mulțumesc.
– N-ai vrea să mănânci ceva? Chiar dacă nu ai bani, poți sta la mine, măcar pentru o masă caldă.
Uitându-se în jurul ei, Mara tot nu vedea oameni. Și foame îi era.
– Unde sunt oamenii de aici? Ieri când am ajuns părea un oraș pustiu.
Doctorița a început să râdă.
– Majoritatea sunt bătrâni, și se culcă devreme. Îi tot sfătuiesc să facă mișcare, dar ei nu vor decât vitamine și nu fac decât să mănânce și să doarmă 20 de ore pe zi. Nu te speria, sunt oameni buni, dar leneși.
Acum Mara râdea. I se părea amuzant să fie un oraș numai cu pensionari, care dorm și iau vitamine tot timpul.
– Aș mânca ceva bun, într-adevăr. M-am cam săturat de sandvișuri.
– Cred și eu, i-a răspuns doctorița. Să mergem.

A intrat în oraș, trecând sub semnul mare de lemn care avea desenată o fată blondă și bronzată, cu bucle mari și obrajii roșii, râzând cu dinții ei albi la numele scris lângă ea.
Lumina era caldă și vineție, ca de seară de vară, și mirosea a praf peste tot. Deși plin de case și magazine, pe strada principală nu era nimeni. Mara ar fi vrut un pahar de suc rece, și căuta din priviri un hotel unde ar fi putut să stea.
Era o liniște urâtă pe stradă, și parcă inima îi bătea un pic mai tare. Nicio lumină, nicio fereastră, nu se-auzea nici măcar un țârâit de telefon. De parcă cineva ar fi venit să fure tot ce era viu aici.
Ar fi vrut să se dea jos din mașină, dar îi era un pic frică. Întunericul parcă o înconjura, și nimic nu respira acolo.
S-a uitat la toate geamurile din jurul ei, ajunsese deja în celălalt capăt al străzii. S-a gândit că mai bine coboară și caută pe străzile lăturalnice ceva. Se gândea că ce bine i-ar fi prins un pistol acum…
Și-a pus pe ea o cămașă cu mânecă lungă și în spate și-a luat rucsacul. Avea toate actele și toți banii în el, așa că mai bine rămânea cu ea. Când a închis ușa de la mașina, a auzit un scârțâit…
S-a întors speriată, să vadă cine a ieșit din casa din spatele ei. Nu era nimeni, și a putut să observe că la unul din geamuri oblonul nu era bine tras. Părea un pic prăfuit, dar tot orașul era la fel. A ridicat ușor din umeri, lăsând să-i scape o gură de aer printre buzele uscate. Era recunoscătoare că era doar nimic.
A închis mașina, și-a pornit grăbită spre centrul orașului. Văzuse acolo magazine și o farmacie, parcă și un cabinet medical. Trebuia să fie cineva măcar acolo. Pașii o purtau repede pe drumul pe care venise cu mașina, și privirea îi fugea, când în stânga, când în dreapta. Uita să mai respire, încercând să distingă un sunet, orice.
Magazinele erau închise, la fel și farmacia. Deși parcă la farmacie a văzut o mică luminiță prin jaluzele, nu i-a răspuns nimeni, nici la bătăile în geam și ușă, nici la strigăte.
Cabinetul medical era de fapt o casă fără etaj, albă toată, cu o verandă curată. Părea singura casă fără urme de praf pe ea. Pentru o clipă, n-a știut dacă să bată sau nu la ușă. Casa părea specială, puteai să-ți dai seama de asta de departe, și i-ar fi fost rușine s-o deranjeze. A încercat să vadă dacă e vreo lumină în casă, dar n-a putut să observe nimic. Simțea cum liniștea se îngroașă și i s-a făcut frică. S-a întors 2 pași înapoi, voia să se întoarcă la mașină, când a auzit, sau mai mult a simțit, niște papuci târșâind pe o dușumea bătrână. A încremenit, ținându-și răsuflarea, și din nou a auzit sunetul acela de mers de om bătrân. Parcă mormăia ceva.
A năvălit înapoi, aproape aruncându-se pe ușă, nevenindu-i să creadă. A găsit un ciocănel pe ușă și-a început să-l bată cu putere.
Până și-a dat seama că orice zgomot încetase în casă, s-a făcut întuneric.
Învinsă, s-a întors la mașina ei. Noaptea se lăsase peste oraș, liniștea conducea totul, dar până dimineață n-a putut să adoarmă.
La ora cea mai rece, când soarele ar vrea să treacă dincolo și cerul se face iarăși mov, a reușit să adoarmă, ținând strâns la piept rucsacul murdar.

Venea de departe. Atât de departe, și-n timp, și-n spațiu, încât mintea ei refuza uneori să-i spună exact de unde.
Au trecut peste ea și ploi, și soare, frigurile au atins-o, fără s-o impresioneze prea mult. Avea o mașină care uneori îi era umbrelă, alteori doar pat. Cam tare, murdară și neprimitoare, dar totuși mai buna decât praful de pe drum.
Mai avea puțină benzină în rezervor, era aproape noapte, dar gonea de nebună. Văzuse, cu puțin timp în urmă, un semn, așa că acum se îndrepta spre Aave. Un nume ciudat pentru un oraș, parcă intrase în altă țară, dar nu-și amintea să-i fi cerut cineva pașaportul. Oricum nu-l avea.
Ar fi vrut să știe cât e ceasul, exact. Radioul nu funcționa, iar la mână nu avea decât o brățară de piele ponosită și cam murdară.
În intersecție s-a oprit pentru o secundă (dar ce știa ea ce e secunda?), s-a uitat în stânga, apoi în dreapta. Ea ar fi mers tot înainte, ca omul care nu vrea să se hotărască, dar înainte nu era nimic. Nici pădure, nici deșert, nici zgomot. În dreapta era mai liniște și mai cald ca-n iad, în stânga nu părea că e nimic.
A făcut stânga.
A mers puțin pe-un drum de țară și mașina o cam zguduia în sus și-n jos. A mers vreo 10 minute (dar iarși, de unde ar fi putut ști că nu era mai mult?), până a ajuns la o fundătură. De acolo nu mai avea unde să meargă. A oprit mașina, a coborât din ea. Apusul parcă se grăbea s-ajungă pe pământ. Și-a pus mâna streașină la ochi, și s-a uitat în jurul ei. Numai boscheți neîngrijiți și ciudați, miros de iarba uscată de vară, parcă auzea și niște păsări… Nimic nu era prea sigur. A făcut o piruetă, și-a văzut de după niște crengi un acoperiș de lemn. Părea cam scund, și s-a uitat mai bine către el. A dat crengile la o parte, și a văzut că e de fapt un fel de colibă, un bordei de lemn, părăsit și stricat de vreme, pe lângă care trecea un drum.
Era ciudat, ea nu văzuse drumul și s-a speriat un pic, căci nu știa unde să meargă, dar acum a văzut clar că drumul ieșea de sub mașina ei și ocolea căsuța părăsită. Coliba nu era nici închisă, nici deschisă, doar că părea nelocuită. Ca și cum mulți ani cineva a stat acolo, și apoi brusc, într-o dimineață, s-a trezit în altă parte. S-a întors la mașinuța ei prăfuită, a pornit-o și a ocolit căsuța.
În spatele colibei era multă verdeață, de parcă pădurea și-ar fi dat întâlnire cu câmpia fix acolo, dar drumul era singur, fără case sau magazine, fără cale ferată sau urme de om. Copacii erau mari, dar nu erau deși, și iarba era multă, dar nu era înaltă.
În depărtare, parcă scria pe un panou Aave…