posesie

vreau sa te scrilejesc si sa te sufar,
sa nu te vad, sa te inchid in cufar,
sa te-ametesc azi cu miros de crizanteme,
soarelui sa-i dau nume de blesteme.
si printre stele sa alerg amaruri,
caci viata vine-n tine fara daruri,
si ia apoi tot ce pofteste, si degraba
tu realizezi ca nu e saga.
si toata clipa ce te spurca-apoi,
si tot noroiul ce l-am scos din noi,
se va transforma doar in taceri de aur,
cu piele atarnata de balaur.
si o sa te inventez cu drag si spume,
si o sa uit ca te-ai nascut pe lume,
si-o sa te ignor, si-o sa te-ngrop,
si o sa-ti beau sangele, strop cu strop.
n-o sa ramane din fiinta ta
decat o umbra, si-aia rea.
si o sa fie doar a mea,
pentru ca-n lume nu e loc de altceva.

rugăciune

printre căderi și întreruperi de putere,
doamne, îți cer să-mi dai durere,
și dintre tot ce n-am a-ți cere,
dă-mi doar zăpada ce nu piere.
și peste râuri, peste ape, de sub văi,
ascunde-mă de oameni și noroi,
transformă-mă în hume și gunoi,
pentru că știi că nu sunt animalul tău de soi.
dă-mi, doamne, tot ce nu pot cere de la ține,
în suflet nu am loc, și m-arde dorul de prea bine.
despre cuvinte nu știu mai nimic a spune, și fără ține
se lasă rece, gol, uscat în lume și în mine.

să simt cum explodez și cum renasc, și tu mă-nvii.
doamne, fără tine n-am suflet de copii,
n-am trup, n-am sânge, și tu nu mai vii.
eu te iubeam de mult, mai știi?

vina ta

„vina ta e un lucru frumos”,
ii zise ea,
adunandu-se de pe jos,
si scuturandu-si parul incurcat,
a realizat
ca s-a oprit
din tremurat.
picioarele s-au incalcit si ele,
fara tagada,
si, rebele,
s-au asezat doar imprejurul lui.
tacerile erau de aur.
„hai sa mai batem azi un cui”.
el nu-si mai cere scuze pentru c-a gresit,
pentru ca a sustras
si a ademenit
zambete si sarutari furise,
nopti fara aer si fara vise.
„vina ta e un lucru frumos,
ajuta-ma sa ma ridic de jos,
sunt fara stalp si tremur azi in ploaie,
dar nu mai vreau sa ma mai scurg siroaie,
si nu mai vreau sa fiu doar lacrimi si tacere,
du-ma in tara unde-i lapte, unde-i miere”.

de ce?

de ce regreti ca n-ai fost ce nu esti?
te pierzi in lacrimi prea amare si-n povesti,
te minti ca tot ce ai facut pe lume este bun.
fratele meu om, tu stii ca esti nebun.
de ce aduni in tine doar zagazuri si zadarnicii?
cate suflete ai iubit, nici nu mai stii.
si tu continui sa mai crezi acum ca lumea
e tot ce poti primi in viata. culmea!
de ce te pacalesti tu singur, fara rost?
sau nu te-ai saturat sa fii atat de prost?
atat de singur, si uitat, si pustiit.
sa stii ca, dintre toti, eu singur te-am iubit.
de ce-ti inchei tu rugaciunea scurta,
de ce-ti pleci fruntea? taci si-asculta.
in tine nu e doar uitare si noroi.
in tine-i suflet, si puteri, si noi.

love

love tastes like yellow with green middles.
it has burnt out,
with fresher insides,
and all that’s left is ashes and forgotten stuff.
i love you still and i can’t get enough.

Minciuna pe care am spus-o intotdeauna

As vrea sa am curajul sa recunosc, cu voce tare si puternica, toate minciunile pe care le-am spus de-a lungul timpului. Cu totii mintim, mai mult sau mai putin, mai simplu sau mai greu, mai de nevoie sau fara de nevoie, si cu totii le purtam adanc in sufletele noastre, ca niste pete ce nu vor iesi nicicand la iveala.

Minciunile sunt acolo sa ne faca sa dormim mai bine, sa ne faca sa ne dorim mai putin, sa ne tina de cald in nopti dubioase si sa ne justifice cele mai proaste alegeri.

Mintim ca vrem sa distorsionam cu totul un adevar, sau mintim prin omisiune – chiar nu are relevanta. Mintim mecanic, dar mintim credibil, pentru ca dupa ce spui de doua ori ce ai de zis, totul capata alte culori si incepi sa crezi si ce n-ai spus inca.

Minciuna e pentru noi, sau pentru ei, sau pentru toata lumea, fara posibilitatea separarii fazelor. Minciuna devine intrinseca, si se sapa in noi, si ne da noi dimensiuni, cu o generozitate absurda, si cu un comportament de iubita geloasa. Pai cum sa nu o crezi?! Tocmai pe ea?! Esti nebun, sau ce vrei sa faci aici?! Lasa, ba, ca merge-asa! Si tragi o gura de aer adanc in tine, si apoi crezi si ce n-ai avut vreodata nevoie sa crezi.

Minciuna e a nu-stiu-cata stare de agregare, caci pana acum am tot fost mintiti ca ar fi ba trei, ba patru, asa ca am pierdut sirul. Mint, nu m-a interesat sa aflu, de fapt. Minciuna e legata de ADN-ul nostru, pentru ca avem cuvinte, avem trairi, avem norme, avem reguli. Si pentru ca vorbele si sentimentele, obligatiile si legile dupa care ne ghidam sunt, prin natura lor, restrictive, avem nevoie de minciuna ca sa ne eliberam, sa ne justificam derapajele, sa ne transformam in entitati diferite de corsetul societatii. Si minciuna de orice grad suplineste cu brio acest rol.

Atata preambul degeaba… V-am mintit pe parcursul a catorva sute de cuvinte ca va expun cel mai periculos secret al meu, cea mai dureroasa minciuna din viata mea. Sa fie faptul ca am copiat prima data in clasa a cincea? Sa fie faptul ca mama mea e perfecta? Sa fie, oare, faptul ca m-am sarutat prima data la 16 ani? Ori, poate, iubitul de la 19? Sa fie tacerile care ma cuprind cand se vorbeste de violenta domestica? Sau fricile care ma domina cand se apropie oamenii de mine? Sa fie greseala mea voita de a avea un iubit insurat? Sau greseala mea voita de a trece pe rosu?

Cel mai periculos secret este, de fapt, cel cu care ma mint zilnic. In fiecare zi reconstruiesc viata de dinainte din amintiri, doar din amintirile care-mi convin. Si amintirile astea sunt atat de dificil de retrait cu atata intarziere, incat imi vine mereu sa refac viata in functie de cum ma trezesc in dimineata aia. Si am ajuns sa nu mai stiu daca traiesc o minciuna sau nu, pentru ca totul e diferit de ce imi aminteam pana acum. Totul e altceva fata de ce am trait pana acum, si nimic nu mai are baza reala. Am I even real?

Si ce sa-ti zic cand nu stiu ce sa-ti zic? – Part 4

Din biroul Bogdanei nu ai cum sa iesi zambind. O stie Vlad, o stie Ana, o stie toata lumea. Bine, poti iesi zambind daca esti Bogdana, dar cum ea e doar o singura persoana, si ei restul sunt atatia, sansele ca cineva sa iasa de-acolo bine dispus sunt minime. Mai degraba, tind spre zero.

Asa si acum. Vlad a intrat ca un catelus si a iesit ca o pisicuta, intocmai cum era si cand erau impreuna. Ca deh, Bogdana avea un caracter care se impunea in fata oricui. Spre exemplu, ea si Vlad se vedeau cand voia ea. Nu cand putea – ca de putut, putea cam oricand. Nu. Se vedeau cand avea ea chef si de prezenta lui pe langa ea.

Numai Vlad mai stie de cate ori s-a rugat de ea:

–    Dar, bub, nu vreau o iubita de weekend!
–    Dar in weekend stam impreuna mereu!
–    Pai eu vreau sa te vad si in timpul saptamanii.
–    Pai nu ne vedem la serviciu?!

Si adevarul e ca retorica asta il cam inchidea pe Vladut, care era, de ce sa nu recunoastem, mic si prost. Asa ca revenea, insistent, precum un catelus care face mereu pipi in acelasi loc de pe covor:

–    Bogdy, m-am saturat sa ne vedem cu program…

Tanguiala lui Vlad e deja prea obositoare pentru mine, imi inchipui cum era pentru Bogdana, care se apuca, sistematic, sa-i demonteze argumentele si asa lipsa.

–    Daca ne vedem prea des, ne-am plictisi!
–    Oricum ne vedem la serviciu!
–    Cat sex sa facem?
–    Trebuie sa merg la sala!
–    Ma doare capul!
–    Ma vad cu fetele!
–    Ma duc la salon!
–    Trebuie sa termin ceva pentru birou!
–    Merg in delegatie!
–    Vine mama la mine!
–    Merg la cursul de olarit!

Si tot asa…

Oricat ar fi incercat Vlad, Bogdana uneori pur si simplu nu avea chef de el. Cu toate ca toti stiau ca sunt impreuna, uneori il trata ca pe un subaltern. Uneori nu vorbea cu ea la telefon toata ziua, in afara de ce vorbeau pe extensia de la birou:

–    Am nevoie de o analiza pe primul semestru, te rog, si de o statistica pentru datele pe care le-am primit ieri!
–    Fa-mi, te rog, o prezentare in care sa sumarizezi rezultatele analizei de acum trei zile!
–    Du-te, te rog, la training, avem nevoie de cineva cu certificare pentru chestia asta!

In weekend, insa, Bogdana era super dulce. Uneori ii gatea, il ducea cu masina ca sa-si mai rezolve din treburi, ii cumpara mamei lui cercei si seturi de aromoterapie, si faceau sex de dimineata pana seara, fara dureri de cap, doar de organe mult prea intens utilizate.

Din pacate, insa, nu se simtea ca o relatie adevarata. Mai ales ca Vlad uneori venea cu flori, si pe Bogdana o apucau bazdacii si nervii. Sau Vlad voia sa plateasca si el cate ceva pe la ea pe-acasa, si iarasi se umflau penele Bogdanei, de mai-mai sa arunce cu farfurii dupa el. Dovada ca nici iubitele de weekend nu mai sunt ce-au fost, nu?