În ultima vreme, îmi amintesc tot mai des de mine când eram copil. Nu pot sa zic ca eram tristă (neapărat) sau că o duceam mai bine (neapărat), cert e că lucrurile erau puuuuuțin mai altfel.

Mă sperie ce-au devenit copiii de azi, chiar dacă singurul meu contact cu ei este când îi văd prin autobuz sau pe stradă. Mă întreb ei ce visează, dacă își fac planuri, cum ne făceam noi, și dacă se laudă, cum o făceam noi când eram mai mici. Oare au loc dialoguri de genul: e mai frumos să fii doctor…, ba nu, e mai frumos să fii avocat…? Era o mândrie să-ți alegi ceva, orice, și să te ții de visul ală cu dinții. Nimic din ce mi-ar fi spus mie cineva nu mi-ar fi schimbat părerea, și m-aș fi certat și bătut cu toată lumea care ar fi îndrăznit să mă contrazică. Oare ei visează să fie doar bience, adeline, băneli și columbeni?

Copiii de la bloc visau cât de cât normal: doctor, avocat, ocazional reporter. Nu prezentator/asistentă, ci reporter adevărat, specia care merge pe teren și face treabă. Unii încă mai visau să fie astronauți. Toți visau ceva, și nimeni nu-și dorea să fie reality star sau fotbalist.

Țin minte că eram mică-mică, și mama mereu îmi povestea ce făcea la serviciu (era chimistă), și mi se păreau așa palpitante poveștile cu miscroscopul și eprubetele, încât mult timp (cam de pe la 6-7 ani încoace) a fost singurul meu vis. Am ascultat poveștile mamei și, mult timp, am urmat calea asta, doar puțin în facultate am derapat. Am ajuns ceva tot pe-acolo, dar parcă mai bine, și e parcă un pic mai frumos.

Am mai vrut să fiu arheolog. Devoram documentarele în care unii, mai bătrâni ca Indiana Jones și fără pălăria șmecheră, căutau în praf semne vechi și oale sparte, a căror vreme apusese de mult. Visul ăsta a avut o viață mai puțin scurtă, cam până prin liceu, pentru că mă cam lămurisem că arheologii și alții de la uman nu prea au pâine pe masă.

Fotograf a fost, probabil, visul copilăriei mele, încă de pe la 7-8 ani, și pe care uneori încă regret că nu mi l-am îndeplinit. Aveam acasă, cine știe de unde, o carte despre developat poze și despre cum e să fii fotograf începător. Am citit cărțulia aia mică și albastră din scoarță-n scoarță, de câteva ori, și îmi tot imaginam cum o fi să fii tu cel care vede oamenii altfel, și cum o fi să te duci în camera obscură, să vezi lucruri ascunse, nevăzute de alții. Nu-mi plăcea să pozez, dar aș fi făcut poze, daca aș fi știut cum, și-aș fi fost bucuroasă. Cu anii, au apărut alte camere, mai mici, mai bune, digitale, nu mai era nevoie să te ascunzi în spate să developezi filmul… Și m-am ferit de ele, pentru că magia a dispărut. Da, e simplu să aduni imagini, dar nu mai e simplu să aduni amintiri. Încă nu am cameră (doar pe cea de la mobil).

Între timp, am mai crescut puțin, visele s-au schimbat nițel, cred că era în preajma perioadei în care am participat la un anumit game show (prezentat de Horia Brenciu/Liana Stanciu). Am participat acolo, mi-am făcut damblaua, iar asta, cumulat cu tot felul de filme (cred), m-a făcut să vreau să lucrez în TV. Ori să fiu inginer de sunet (mi se părea foarte incredibil de cool să fii șef pe butoane – încă mi se pare foarte incredibil de cool), ori să fiu cameraman (să fiu eu the all-seeing-eye). Astea au murit repede – pe la 15-16 ani, pentru că într-un oraș mic e cam greu să atingi lucrurile astea pe viu. În aceeași perioadă, m-am apucat să visez că vreau să lucrez în radio, mi se părea așa relaxant să nu ți se vadă fața, să fii doar tu cu microfonul și muzica bună. Bineînțeles, când am lucrat efectiv la radio, tremuram și când eram singură la înregistrat știrile. Noroc că a fost o perioadă scurtă, nu m-a traumatizat prea tare. Aș face-o din nou și, cu riscul de a părea încrezută, aș fi mai bună și mi-ar plăcea mai mult.

Visul constant în viața mea a fost să scriu. Dacă mă întrebai când eram mică ce vreau să mă fac, aș fi zis fără tăgadă: învățătoare, educatoare, scriitoare, poetă și cântăreață. Le voiam pe toate o dată, și nu mi se părea mult. Cu anii, am renunțat la cariera în învățământ (cam prin liceu s-a întâmplat minunea) și la cea în muzică (după 9 ani de cor, am realizat că oricum sunt prea timidă să cânt pe scenă, and I was no Whitney, deși nu-s total afonă). Am început să scriu în clasa a treia și, deși mă mai abat de la drumul ăsta, nu-l părăsesc complet niciodată.

Acum, pe drum, cât încă nu mi-am terminat călătoria, aș spune că sunt mulțumită de ce s-a întâmplat cu mine. A fost greu, uneori a fost foarte greu, dar faptul că am ajuns cât de cât unde voiam mă mulțumește și, mai mult decât atât, mă bucură.