căutând putere sub borcanul cu miere,
m-am întrerupt din răsuflare
tocmai când aflam că doare…
ca stinghia şi pârghia şi tot ce nu-i al meu
rămas-am mută-n aer şi înăuntrul meu.
nu puteam să urlu şi nu puteam să mişc,
deschideam buza, fără să rezist,
nu puteam să intru-napoi în mine,
sângele meu a curs pe tine…
Uneori, ma simt ca un stalker. Stau toata ziua si ma uit la poze cu tine, furate, ascunse, tinute strans in palma mea mica, cu ciuda si zvac si regret.
Ma plimb pe unde stiu ca te plimbi, incercand sa para ca am doar treaba pe acolo, dar ochii mei te cauta nervos. Ma astept sa rasari de dupa fiecare frunza, floare, tulpina si banca, si-ti caut cainele din priviri, sperand ca esti acolo, cu el.
Mofo e un beagle haios, cu mult maro, si negru, si alb, si are niste urechi clapauge, de parca i-a prins cineva doua fete de perna de cap. Are privirea voioasa cand e cu tine, si pare ca te iubeste atat de mult.
Imi aduc aminte cand l-ai luat prima data, era abandonat tot in parcul asta mic si verde, dar ploua atat de tare… Te-a vazut, cu ochii lui cat boabele de cafea, si a alergat pana la tine, calcand apasat cu picioarele lui cracanate in toate baltile de pe alee. Era o potaie mica, aproape cat un pantof de-al tau, si s-a uitat speriat si cu drag la tine, si s-a gemuit pe piciorul tau stang. Eu tineam umbrela si tu te-ai aplecat sa-l ridici, un caine cat pumnii tai dragi la un loc, si cald ca tine. Nici nu te-ai uitat, n-ai intrebat daca vreau – doar l-ai ascuns in haina ta, asa ud cum era, si n-a mai mirosit a caine plouat. A mirosit a tine.
Si cand m-ai alungat de langa tine, tot asa de rau ploua. Ma aruncam si eu la picioarele tale, incercand sa caut calea spre tine, dar cainele ma alunga si ma latra, iar tu dadeai din cap ca nu. Nu-mi dau seama ce s-a intamplat dintr-o data, incat sa nu ma mai vrei. Era cald si bine si soare langa tine, si brusc s-a facut intuneric. Nu m-ai mai vrut si aia a fost tot. Cu timpul, am invatat ca nu ma mai vrei, dar tot nu pot intelege.
Inca te caut pe aleile pe care stiu ca te plimbai, chiar daca te-ai mutat de mult de-aici. Stiu ca te-ai mutat, chiar credeai ca n-o sa aflu?
Nu trece zi fara sa vin in parcul asta obosit si mic si neincapator, unde nicio femeie nu-i ca tine si niciun caine nu ma cunoaste. Nimeni nu ma vrea aici, si stau sa ma ascund pe dupa copacii batrani din centrul orasului, cautandu-te.
Stii, mi-e dor doar de tine, cum nu mi-a fost vreodata de nimeni.
Mi-e dor sa stam amandoua in pat, si sa ne trezeasca potaia, cu lipait usor pe parchet si rasuflarea lui calda.
Mi-e dor sa ma trezesc, sa fac o cafea – cea mai buna cafea! – si sa o soarbem impreuna, din aceeasi cana. Tu sa arunci tricoul ala larg, patat de vopsea, pe tine, si sa stai, ciufulita, cu aburii cafelei in fata.
Cainele s-ar face pled la picioarele tale si te-ar cuprinde, ca sa nu ingheti. Ar marai incet, cu ochii inchisi, visand la caldura ta, iar eu as zambi, pentru ca stiu ca esti fericita.
Mi-e dor sa fii fericita. Credeam ca eu te pot face sa fii fericita, dar am gresit. Am tot gresit, pana m-ai alungat. Si-am suferit ca Mofo, in strada, singura, plouata, fara tine… A fost greu tare, dar in ultimii ani am inteles. Am inteles ca nu ma vrei, ca n-ai avut nevoie de mine. Poate, la un moment dat, am fost totul pentru tine. Dar l-ai gasit pe el, si brusc eu n-am mai fost nimic. L-ai gasit pe el, si pe mine m-ai aruncat. Imi pare rau ca mi-a luat atata timp sa vad asta, imi pare rau de clipele in care m-am comportat haotic, in care te-am speriat si te-am facut sa plangi. Ti-l trimit pe Mofo, atat a mai ramas din el…
Imi pare rau.
Cu dragoste,
A.
Dreaming has nothing on me. De unde știu eu vorba asta?!
Coada și-o vântura lejer prin aer, încercând să atingă de la distanță frunzele celui mai înalt copac . Bila de foc ardea cu putere, deși n-ar fi știut să spună de ce. Pe piciorul stîng i se urca un nuștiucilodaptor.
– Băi tu, ăsta micu’… Ce cauți?
– Ehh, mă bate bila de foc. Și oricum mă plictisește nuștiucilodaptoarea.
Terozaurul a început să hăhăie, făcând frunzele să tremure.
– Ți-e frică de ea? Te trimite la cules de frunze?
– Băi, nu râde. Habar n-ai cât e de rea.
Nuștiucilodaptorul mormăia un fel de cântec, în timp ce se strecura ușor pe lângă terozaur. Așa verzi cum erau, arătau ca doi frați – unul mare, unul mic. Bine, terozaurul ar fi putut să-l mănânce oricând pe Daptor (așa îl alinta), dar crescuseră împreună și nu mai avea nici un farmec. O singură dată l-a mușcat de coadă, dar era atât de amară, încât a jurat că nu se mai atinge de el.
Zaur era singur pe lume, n-avea mamă, n-avea tată. Se născuse în alte părți, pe care încerca să le uite. Era tare cald acolo, și pămîntul scuipa foc de jos în sus. Singura muzică de acolo era de la bestiile rămase captive în lacurile înfierbântate.
Zaur se întinse pe jos, la umbră – bila de foc îi obosea ochii. Daptor se urcase repede și-i ajunsese la ureche, unde îi plăcea să stea. De obicei, intra cu totul în ureche, dar azi mormăia cântecul ăla insuportabil, așa că s-a ascuns după ea, ca să nu-l deranjeze pe Zaur.
– Oh shit, oh shit!
– Ce, ce, ce?
– Uite-o că vine! Mamă, cine m-a pus să…
– Tor! Tor! Toooooooooooor!
O nuștiucilodaptoare mică și cu ochii roșii a apărut de după o piatră. Aproape la fel de mare ca Daptor, dar cu o privire răutăcioasă. Verdele ei era mai închis și pe spate avea dungi galbene și maro. Toata lumea știa că nuștiucilodaptorii cu maro sunt mai răi, dar lui Daptor tocmai de aia îi plăcea. Nuștiucilodaptoarea avea niște frunze în mână, iar din ele curgea o sevă galbenă.
– Zaur, l-ai văzut pe Tor?
Nuștiucilodaptoarei îi era mereu frică de terozaur. Unul din ăștia (n-o să uite niciodată!) îi mâncase toată familia. Zaur o ura pe asta mică, îi făcea viața un iad lui Daptor. Din păcate, el o iubea, așa că nu putea să-i zică nimic, dar nici nu se apropia, pentru că ar fi călcat-o în picioare.
– Și dacă l-aș fi văzut, fii sigură că nu ți-aș spune ție.
– Ah, da!
Nuștiucilodaptoarea mică scoase niște dinți galbeni și ascuțiți, încercând să zâmbească. 2 secunde s-a uitat la Zaur, încercând să-și dea seama dacă minte și cum le-ar sta lor 2 împreună. Apoi s-a întors, în slo-mo, dând ușor din coadă. Știa că cel mai mare atu al ei era pielea lucioasă, în care se vedeau toate razele bilei de foc.
Zaur închise ochii la fel de încet, păstrând în ochi imaginea nuștiucilodaptoarei dând din coadă. E doar o scorpie frumoasă, își zise…
Pasărea argintie a aterizat la o distanță de 20 de umbre. Copacii se întindeau pe jos, trași parcă de lumina din bila de foc. Umbrele lor negre se lăsau leneșe pe pământul uscat, lipsit de frunze și iarbă.
Burta păsării de argint s-a deschis. Zaur a deschis și el ochii. Daptor a apărut lângă urechea lui, atent la pasărea mare. Din ea au coborât niște animale îmbrăcate în alte animale.
– Iar au venit ăștia. Zaur se uita la ei cu o lene prefăcută.
– Parcă m-aș duce la Rica.
– Stai calm, că n-au venit după ea. Au venit iar după frunze și pământ.
– Știu asta, dar mi-e grijă…
– Băi, ești whipped. Du-te și lasă-mă, că mă plictisești.
Animalele din pasărea argintie se uitau la ei. Nimeni nu zicea nimic, dar arătau tare ciudat.
Aveau și ei 4 picioare, dar nu stăteau decât în 2. Capul le era mic și pielea pământie. Peste ei aveau piei și blănuri, dar Zaur nu recunoștea căror animale aparținuseră. Aveau niște bețe ciudate în mâini, cu tot felul de capete ciudate – care rotunde cu țepi, care ascuțite, unele aveau 3- 4 capete.
Animalele pământii se îndreptau spre Zaur și Daptor. Nuștiucilodaptoarea a apărut de după aceeași piatră. Ochii ei roșii erau speriați.
– Tooooooooooooooooor! Toooor… vocea ei tânguitoare, privirea ei terifiată îl căutau pe lângă marele lui prieten.
Daptor a coborât în fugă de pe Zaur.
– Aici, aici!
– Hai să ne-ascundem!
Zaur se uita la ei și voia să le zică că n-au de ce să-și facă griji. Animalele din pasărea argintie veneau numai după pământ și frunze. Niciodată nu ziceau nimic, nu deranjau pe nimeni.
Daptor fugea tot mai repede. Animalele pământii se uitau când la Zaur, când la Daptor, cântărind atent. De data asta vorbeau între ei, dar Zaur nu-i înțelegea. Umbra se mutase de deasupra lui, iar bila de foc îi ardea acum urechile și coada.
Încercând să găsească un nou loc, Zaur își mută coada 2 umbre mai încolo. Daptor a ajuns la Rica, și îi luase frunzele cu zeamă galbenă din mîini. Nuștiucilodaptoarea avea ochii roșii în lacrimi. Abia mai respira. Un rânjet îi descoperea dinții galbeni, care tremurau de frică. Împreună, încercau să ajungă după piatra care le servea drept cuib.
Animalele pământii le întorseseră deja spatele. Zaur se uita la nuștiucilodaptori, oarecum bucuros că ei îi păsa totuși de Daptor. Oarecum trist că nu îi păsa și de el. Închise din nou ochii, alene, în căldura mare. Aerul se usca mai repede acum, își zise. Abia aștepta apa curgătoare de sus – cînd totul era verde și răcorit. Când apa curgea de sus, Rica stătea mereu ascunsă, și nici pe Daptor nu-l mai vedea așa des. Era mai liniște în sufletul lui.
Animalele pământii, cu bețele lor ciudate, veneau încet către Zaur. Îi auzea vorbind, urechile îi tremurau când și când, iar nările îi fremătau, pentru că animalele pământii miroseau ciudat.
În spatele ochilor închiși încerca să-și dea seama a ce miroase.
Animalele pământii se apropiaseră la 2-3 umbre distanță de Zaur. Îi simțea tare aproape, și ar fi vrut să deschidă ochii, să-i întrebe a ce miros și ce naiba țin în mână. Îl înnebunea mirosul acela ciudat, și zumzetul ce venea din grupul lor. Deschise alene un ochi și…
Nu apucă să-l mai deschidă pe al doilea.
Un băț cu un capăt tare ascuțit i-a intrat în ochiul închis. De spaimă, Zaur n-a putut să facă nimic. A simțit alte ace care îi loveau corpul și lovituri de tot felul. Se făcuse mai cald și în același timp, o aglomerare gălăgioasă îi urla în cap. O huruială s-a născut în gâtul lui, înainte să apuce să mai facă ceva…
Zaur a rămas cu un ochi deschis, uitându-se mort la animalele pământii. Zaur știa acum a ce miroseau. A sânge și moarte.
Oamenii cu sulițe și buzdugane se uitau la șopârla mare din fața lor. Aveau ochii mici, pielea uscată și erau înalți de vreo 2 umbre – nu erau de prin zonă. Animalele nu-i cunoșteau.
– E cel mai mare! Cel mai mare de până acum!
Ochii lor râdeau. Își aruncau mânile către cer, bucuroși de o asemenea izbândă. Vor avea piei noi și carne bună și iarna asta. Au început să-l care pe Zaur, trăgându-l spre nava lor argintie.
De după o piatră, doi nutșiucilodaptori se uitau triști la terozaurul tăcut. Nuștiucilodaptoarea mică se uita cu ură la animalele pământii și ar fi vrut să plângă pentru șopârla verde.
– E doar începutul, zise Rica.
– E doar începutul, zise un om cu ochii verzi. Putem veni aici, să-i luăm pe toți și să-i ducem acasă. Mama o să fie tare bucuroasă.
Burta păsării argintii s-a închis. Ușor, ușor s-a ridicat în aer, lăsând în urmă praf și miros de sânge. A fost doar începutul.
Dimineață s-a trezit înainte de 8. Încă nu se distingea ceasul, dar frigul dimineții era acolo. A așteptat un pic, să se trezească orașul. Se uita la oamenii care se ignorau reciproc. Nu-și dădea prea bine seama, dar din mașină părea că treceau unii prin alții. Nu-și vorbeau deloc, nici măcar nu se salutau. Azi nici macar foame nu-i mai era.
S-a dat un pic jos din mașină, ca să se întindă, dar când a ieșit din mașină a văzut-o pe doctoriță. Îmbrăcată tot în alb, femeia avea același zâmbet blând ca în prima zi. Venea în direcția lor. În mână avea rucsacul lui Matei.
Mara s-a strecurat înapoi în mașină. Doctorița venea spre mașina bărbatului sosit cu o seară în urmă. Cum i-a făcut și Marei, a început să ciocănească în geamul mașinii noi, ignorând-o pe cea veche.
Bărbatul s-a trezit, speriat, din cauza ciocănelilor în geam. A ieșit din mașină, părând bucuros că mai vede pe cineva în oraș. Doctorița îi adusese rucsacul.
Mara se uita la străin (încerca să-și amintească numele lui), voind parcă să-l cunoască. A vrut să-i spună s-o aștepte, că vrea și ea să meargă la doctoriță, voia să-i spună că orașul e ciudat și bătrân și ceasul nu le merge bine, dar îl vedea pe Matei (și-a amintit numele lui) cum mergea cu doctorița spre casa ei. Și nu putea să facă nimic.
S-a trezit după ora 14. Matei se simțea relaxat, dormise foarte bine. Și-a întins puțin picioarele sub cearșaf, lăsând să-i scape un sunet care aducea a mormăială. I-a prins somnul.
S-a dat jos din patul mare – nu părea folosit. Și-a luat hainele care-l așteptau pe un scaun, s-a îmbrăcat în grabă, dorind să o întrebe pe doctoriță câte ceva.
Mara auzea pe cineva strigând în depăratare, fără să distingă a cui era vocea sau pe cine striga.
Matei se plimba disperat prin toate camerele casei albe, cu veranda curată. Era trecut de ora 14, dar cerul părea închis și violent. Nimeni nu era pe stradă, magazinele erau închise toate. Matei se uita în jurul lui și nu știa la ce se uită.
Mara îl aștepta să iasă din casa albă, dar întunericul se lăsase deplin peste oraș. Nu știa unde e Matei.
Oarecum triști și surprinși, Mara și Matei s-au dus la culcare, fiecare în mașina lor.
A doua zi, nimeni nu-l mai vedea pe Matei. Aave era mort din nou.
Era trecut de ora 14 când s-a trezit, deși părea mult mai târziu. Ceasul încremenise iarăși.
Mara s-a ridicat, și-a scuturat blugii de praf și cămașa, și-a pus rucsacul pe umăr și… Și de-aici nu mai știa ce să facă. Nu avea rost să bată la uși, nu i-ar fi răspuns nimeni. S-a întors la mașina ei veche.
Încercând s-o deschidă, un sunet familiar i-a atras atenția. Pentru o clipă, s-a oprit. Cred că e… își spuse, plină de speranță. Și era!
Lângă ea a oprit o mașină, același model ca a ei, doar că mai bine întreținută. S-a repezit spre mașină, curioasă să vadă cine e. Din mașină a coborât un tip, brunet, înalt, cu un pic de burtă ascunsă bine de cămașa în pătrățele.
– Bună, îi zise Mara.
Bărbatul, un pic debusolat, se uita în direcția ei, încercând să-și dea seama ce se întâmplă. Nevăzând nimic, bărbatul s-a uitat în stânga, în dreapta, și a plecat spre centrul orașului. Mara avea o vagă bănuială că n-a văzut-o.
L-a urmărit, curioasă. L-a privit cum făcea ce a făcut și ea când a venit prima dată în oraș. Se uita la ochii lui, un pic surprinși, un pic speriați, care se uitau în jur, fără să vadă pe nimeni.
A bătut, ca și ea, la toate ușile. A strigat din miijlocul străzii: “Sunt Matei!”. Nu i-a răspuns nimeni.
Mara se uita la el, cum pășea trist, în timp ce se întorcea la mașină. L-a văzut băgându-se în mașină, strângând la piept rucsacul ponosit.
S-a culcat și ea, dorindu-și să vorbească cu el. I se părea că îi auzea oftaturile greoaie, și îi venea să plângă.
What if I lie and lie and never discover the truth?
Life was sometimes easy, sometimes hard and sometimes it rained. Still, the mornings were still the same, with clouded lights outside the windows and cold air rushing under the doors.
Milk in the morning tastes good, except for the days when it tastes bad. The smell of coffee is maddening.
I am just a normal girl, just like you. Sometimes I don’t feel like waking up in the morning. The sun is friendly, I know it, and the wind rushes through the leaves.
I wish I knew you earlier – this is what I always tell you. At work, I don’t have you and my mom is dead. In fact, I don’t work where you know that I work.
Oh, I wish I knew you earlier, I would’ve lied so much better. I always tell you I like your music and the way you cook food. But when you’re not here, I am vegetarian and some people make fun of me. My boss makes fun of me, because of my peculiar way of dressing.
When you’re not with me, I listen to… I don’t know what I listen to. People know I listen to Aphex Twins and … Oh, I forgot about that band. Autobahn something was a song of theirs.
See, what I like the most about me is the fact that my brain seems to move so fast. I think so fast, except when I’m nervous. Then, I don’t think at all. I can’t seem to shake off the noise.
Sometimes, I talk to you in front of a mirror. I like to practice before I see you, because you sometimes catch me off guard.
What if I lie and lie and never discover the truth?
I know you don’t exist, but for my mom you are good enough. My dad was good enough, he was never around, but I understood he was a soldier in some war.
I always buy you presents. My closet is full of shirts and sweaters.
I know you don’t exist, but I can’t be alone. I’m sick of being alone.
I am the pathological liar.
What if I lie and lie and lie some more?
Honey, what do you think about the little story I wrote? Do you think it could be a good reading?
Yeah, I love when you laugh, but people are crazy. Yes, I think I want to name her boyfriend after you. Can I?
What if you lie?
Stop lying to me, this game makes me sick! I’m tired of you living in this shitty world you call fantasy and I call hell. Stop saying things that aren’t true, stop inventing stories.
But honey, this is what a writer does! What am I supposed to do? Have an office job?
Stop lying! Stop writing about me! My mom already thinks I’m crazy.
Yeah honey, but the woman is always crazy…
How can you say that?! Are you toying with me? You think you’re some kind of god?
What’s the matter with you?
What if I lie and lie and never change?
Crying… sick of talking, sick of stories, and sick of covering for him.
He just attacked me.
Was it the first time, miss?
No, sir.
So why didn’t you say anything until now?
I hope… I prayed… I begged him to stop… I don’t know…
Miss, are those painful?
Looking in the mirror, taking deep breaths…
The pain stopped long time ago. It’s only my soul that aches.
What if I lie and lie and I am just a lie?
Something ended that night. I am still around, but nobody notices me anymore. I don’t have any more interesting stories to tell, since the night that I killed him.
La prima rază de lumină, Mara era deja în picioare, cu rucsacul în spate. Își ținea pumnii încleștați în buzunare și din când în când își masa stomacul. I se făcuse foarte foame.
A început să se plimbe pe stradă, dar nu se vedea mișcare la niciuna din case. Încercă să vadă cât e ceasul, dar oricât se uita, nu distingea ora.
Se mai plimba, se mai întorcea la mașină, iar scotea capul afară. Nu mai avea răbdare, și se săturase de mirosul de praf.
Ceasul arăta ora 8.
Cu rucsacul în mână, Mara a început să caute semne pe la geamuri și uși. N-a durat mult și l-a văzut din nou pe polițistul de ieri. De data asta, nu mă las. Hotărâtă, Mara s-a îndreptat spre domnul în vârstă.
Toată seara s-a gândit că poate n-a auzit-o din cauză că e bătrân și nu aude, așa că azi se gândea că o să și țipe, dacă e nevoie.
– Bună diminea…
Omul i-a întors spatele. Mara s-a pus din nou în fața lui.
– Bună dimineața! îi spuse Mara, aproape țipând.
Polițistul bătrân s-a uitat ciudat la ea, clipind des, a neînțelegere. Convinsă că acum a auzit-o, Mara s-a prezentat:
– Bună dimineața, îmi cer scuze că țip așa. Mă numesc Mara…
Moment în care Mara a rămas fără suflare. Polițistul a trecut prin ea. Fără s-o vadă, fără s-o simtă, fără să-i pese. Atât de singură să fie, oare?
Mara a rămas întinsă pe drumul prăfuit. Rucsacul îi stătea strâmb pe umăr, cămașa murdară îi acoperea pumnii.
Bătrânii orașului treceau pe lângă Mara, fără s-o bage în seamă. Unii o călcau, unii o loveau, unii treceau prin ea, dar nici ea, și nici ei nu mai simțeau nimic. Mara era singură.