Arhive etichete: maria

Maria – Capitolul III

Posted on by
Răspunde

Cand s-a nascut, din chimia a doi oameni, Maria n-a stiut ca va fi a tuturor. N-a stiut ca e nascuta ca sa fie a lor, sa nu fie a ei si, in final, sa nu apartina nimanui.
Maria regreta ca s-a nascut, dar ii place sa traiasca, pentru ca nu are alternativa.
A acceptat viata, pentru ca stie ca in curand va muri, si e impacata cu asta.
Stie ca nu e timp pentru regrete si tristeti, stie ca trebuie sa fie in echilibru cu ea si ca trebuie sa isi faca ei insasi pe plac.
Placul ei e foarte indepartat, si prajiturile i se par deodata amare. Nimic nu-i convine, si totusi nu-si doreste mai mult, pentru ca stie ca DOAR ATAT ii e dat.
Maria e trista, e foarte trista, de fapt, si-ar vrea sa fie si mai singura. Ca noi toti, de altfel. Maria e prototipul si stereotipul, creat de altcineva, care sa ne reprezinte cu mandrie. Si, ca orice model, isi da seama ca ea nu e ea, si stie, fara sa-i spunem, ca mai mult de-atat nici n-are voie sa fie. Nu are voie sa vrea mai mult.
Maria, Maria… Eu sunt Maria. Tu esti Maria. Asta crede Maria. Ca toti suntem ca ea.
Nu-si da seama ca doar ea e sensibila la miscarea vantului, si la cantitatea macului de pe covrigi. Nu-si da seama ca doar pe ea o intereseaza soarta firelor de praf si numarul punctelor negre de pe gargarita. Noi trebuie sa ajungem la serviciu, sa ajungem acasa, sa mancam, sa spalam, sa respiram si sa dormim. Maria le face natural, ea stie doar ca trebuie sa moara, si isi usureaza drumul, fara sa incalce regulile.
Maria nu e banala, ea doar respecta tiparul. Maria a iubit, dar chimia i-a lipsit. Cu fizica nu a facut mare lucru, iar la matematica integralele n-au ajutat-o. Poetii romantici n-au emotionat-o si nici filmele de dragoste. Maria e doar foarte trista, si nimic n-o mai ajuta azi.

Maria – Capitolul II

Posted on by
Răspunde

Maria se plimba de nebuna pe strazi. Asteapta sa-i vina clipa.
Adica asta vreau sa fac eu in Capitolul II. Sa o omor pe Maria.
Ea e un personaj puternic, si uneori ma domina, asa ca nu sunt sigura ca o pot omora chiar din a doua citire.
Se plimba de nebuna, si cauta. N-a aflat nici ea ce cauta, dar spera sa gaseasca. Ca de obicei, va sti atunci cand a gasit lucrul respectiv ca l-a cautat.
Pasii ei masoara tacerea, umpland lumea nu de zgomot, ci de viata. E liniste in jur, si ea da cu piciorul in pietricele.
Uneori, si-ar dori pietricele in suflet, ca sa le loveasca cu piciorul. Sa auda ecoul imaginar, sa-si dea seama de adancimile sufletului ei.
Sufletul ei nu are fund. Nu are margini, nu are capac. Nu are limite, pentru ca nu e. Maria stie ca nu poti defini ceva ce nu e. Asa ca isi bea ceaiul linistita, si nicio cuta a obrazului ei nu reflecta genunea din ea.
Parul ei nu are culoare. Adica are, dar nu poti sa spui exact ce e. E un blond gri, fara lipsa de personalitate a cenusiului, fara banalitatea blondului pai, e ceva fara forma si culoare, pe care doar il simti, fara sa spui exact ce e. Ehh, n-o fi avand el culoare, dar are viata. Se misca, subit si rapid, catre centrii care-l atrag – de obicei, e vorba de alti oameni. Ii mangaie de la distanta, fara a se apropia nici macar cu un fir, si respira neliniste.
Nu zambeste niciodata. E un par serios, dar care ii da un aer de ireal. Pluteste o data cu fiecare suvita, si se imbraca cu ele.
Parul nu ii tine de cald. Din contra, mai mult o face sa-si doreasca sa aiba pe cineva aproape. Noaptea, cand parul o inconjoara, isi doreste sa fie langa ea cineva care s-o imbratiseze cum o face parul. In noptile singuratice, cu ploaie marunta si rea, Maria sta cu parul rasfirat pe perna si se uita la perna, imaginandu-si ca are pe cineva.
Maria se plimba pe strazi, parul ii salta, sufletul ii e gol. Piciorul se misca frenetic pe asfalt si bate ritmul in timp ce merge. Maria n-are buze. N-are buze demne de descrieri, sarim peste ele. Pentru ca gatul ei e mai interesant, asa cum buzunarele rochiei sunt mai interesante decat ciorapii ei. Ascund mainile, nu le subliniaza. Gatul freamata, buzele doar se misca si vorbesc. Sunt banale si invita – promit chiar, dar gatul sta ascuns sub parul viu, gatul poarta viata in el, daca il atingi in locuri ascunse, poate muri, si cartea s-ar termina aici. Gatul e mai interesant.
Maria e singura, si nimeni n-o saruta pe gat, nici pe par, nici pe picioare. Si ea stie ca o sa moara.

Maria – Capitolul I

Posted on by
Răspunde

In capitolul 1 se prezinta, de obicei, personajul principal. Cel care face obiectul si subiectul cartii sau povestii respective. E o introducere fina in viata unui stereotip creat ca sa mimeze viata reala in amanunt. Evident, vorbim de amanuntul disponibil scriitorului care creeaza personajul.
Maria. Nume banal, comun, generic, de sfanta, de martira, de miracol, de femeie.
Aduna in el puritatea si necunoscutul, posibilitatea acuplarii cu mai mult de un barbat, sfintenia, moralul si eticul, pacatul si nemurirea. Merge peste ani, si transforma oameni. Simbol al suferintei si al credintei, este numele personajului principal.
Daca ar fi sa adun cuvinte, cartea asta ar fi despre acest personaj principal si despre cele adiacente lui.
Se impiedica unele de altele, asta e rolul personajelor – se intalnesc, si fac scantei, schimba replici si fluide imaginare, pentru a rascoli viata plictisitoare a unui cititor blazat, in drum spre casa.
Maria nu se impiedica.
Merge cu capul drept, se uita tinta inainte, si-si leagana soldurile, facand in ciuda barbatilor si femeilor, deopotriva. Admirata si urata de ambele parti, nu cunoste apropierea, nici atingerea (nu fizica), nu cunoaste mangaierea (din nou, nu cea fizica), nu cunoaste oamenii si nu ii lasa s-o cunoasca.
Maria e mandra, in necunostinta ei si in ignoranta ei. Ii place sa fie rece, si crede ca e mai buna ca ceilalti. Nu ca n-ar fi, te rog frumos. E extraordinara din multe puncte de vedere. Maleabila ca flacara, citeste si canta, si-ti face integrale cap-coada. Trigonometria n-a uitat-o si se amuza cautand simboluri in Biblie. Ii place istoria si arta japoneza, se da cu ruj si rimel, iar uneori citeste carti despre Zen si Buddhism si Shintoism.
Nu are dorinte. Nu are vise, si nu vrea nimic. E acolo unde vrea, si totusi simte ca mai are de mers.
De fapt, nu e unde vrea. E unde TREBUIA sa fie ACUM.
Maria se gandeste de multe ori ca viata ei e scurta, si ca momentul ei de acum e al ei si doar al ei. Aici trebuie sa se afle, si tot ce e ea a facut-o sa fie aici.
Se uita uneori in oglinda, si-si masoara din ochi genele. Cauta in adancul ochilor acea licarire, acea flama, care s-o arda si sa simta ca e in viata. Capruiul ochilor ramane la fel de metalic, ochii ei nu sunt de caprioara, ci mai degraba sunt ochii unei bufnite batrane si sfatoase, care se uita distant peste umar.
Apoi fuge cu ochii spre picioare. Par vii, mai vii decat ochii, si exprima ceva. Un nerv, un tremur continuu. Poarta tocuri elegante, care-i subliniaza linia piciorului si le face sa tremure si mai tare. Are un mers hotarat, fara sa darame tot in jur, infipt in pamant. Cred ca o parte din ea apartine pamantului, cred ca ne putem considera norocosi din acest motiv.
Maria stie ca va muri. Se apropie clipa.