Despre educatie si alte boli grele

Unii ar vrea sa ne faca sa credem ca de fapt traim intr-o teorie a conspiratiei continua. Urmarind filmuletul de aici, te apuca deprimarea, si incepi sa te gandesti ca oamenii astia chiar vor sa ne subjuge, ca vor sa ne ia copiii, cultura, educatia, sanatatea, banii.

Privind insa filmuletul, n-am putut sa nu remarc un lucru. Mama fetitei isi punea mereu intrebari in legatura cu ce i se intampla copilului la scoala, dar nu cu voce tare. Practic, n-a luat niciodata atitudine in legatura cu toate practicile pe care ea insasi le gasea dubioase.
Eu fac parte dintr-o familie cu un singur parinte. Mama muncea si isi mai gasea chestii de facut pe langa, ca sa fie totul bine, financiar vorbind. Si cu toate astea, am fost un copil normal, m-a preocupat scoala si competitia de acolo, nu m-a dus la tot felul doctori si m-a crescut chiar foarte bine (zic eu).

Da, o sa spuna carcotasii, atunci erau alte timpuri, iar vremurile de acum nu-ti mai permit sa stai langa copilul tau, sa il cresti cum trebuie si sa ai grija de educatia lui.
Care vremi nu-ti permit? Astea in care parintii lasa toata grija cresterii si educarii unui copil pe seama institutiilor si a scolii? Astea in care institutiile dau vina pe copii si parinti pentru ca primii sunt de-a dreptul analfabeti?
Vina e de ambele parti. Sa incepem sa cautam vinovatul in adversar, fara a cauta si o solutie, nu este constructiv. Lucrurile stau cu totul si cu totul altfel fata de acum 100 de ani.

Pe de o parte, progresul tehnologic nu ne mai permite sa putem preda tot ceea ce s-a descoperit in matematica, fizica, economie, tehnologia informatiei, etc. Informatia este mult mai accesibila si disponibila tuturor si nu mai e nevoie sa fie invatata pe de rost, pentru ca o simpla cautare te duce la raspunsul corect. Asa ca, din acest punct de vedere, inteleg stimularea creativitatii, dar nu sustin eliminarea competitiei in scoala. Unii nu se pricep deloc la matematica, de ce sa-i impui unui copil sa invete derivate, limite sau logaritmi? Nu o sa fim toti ingineri. Este un volum mare de informatie disponibil, dar absolut nenecesar unui mare procent din populatie. De aici, dezinteresul copiiilor si indrumarea lor spre domenii in care creativitatea joaca un rol important. De aceea, toti copiii sunt castigatori, toti merita stele si uneori 2+2=5 – pentru ca nu se mai pune accentul pe acest tip de invatare.

Pe de alta parte, parintii trebuie sa fie mai prezenti in viata copiiilor. Parintii ar trebui sa faca in asa fel incat sa insufle copilului curiozitate si drag de nou. Nu exista o reteta exacta, nu e ceva ce poate fi aplicat la toata lumea. Traim zilele in care calculatorul e cea mai importanta figura din viata copilului. Sunt parinti care-l lasa sa creasca cu tastatura in brate, laudandu-se ca plodul lor e cuminte. Lucrurile nu se invata de acolo, si sunt de parere ca PC-ul e doar o unealta de joaca si informare. Care e limita intre ele, iarasi depinde de la caz la caz. Parintii trebuie sa fie o prezenta constanta in viata copiiilor, pentru a nu se ajunge in cazuri extreme. Cat si cum, evident, ramane la alegerea lor.

In alte tari se poate. Educatia e la ea acasa si se pare ca uimeste o lume intreaga. Fara a bate pe toata lumea pe umar (modelul SUA) si fara a obosi copilul din frageda pruncie cu foarte multa informatie (modelul asiatic), scolile finlandeze sunt ultimul racnet (distractiva expresie) in materie de “asa da”. Exemple: 1 si 2.
Primul articol nu raspunde concret la intrebarea “cum?”, ci mai degraba se poate observa ca in Finlanda cadrul didactic este privit cu respect si ca pentru meseria asta se munceste foarte mult. Aproximativ 25% din populatie ar raspunde afirmativ la intrebarea “Who here wants to be a teacher?”. Al doilea articol, mai lung, contine exemple concrete despre acel “cum?”. Merita citite, pentru ca noi sa ne intrebam diverse lucruri la sfarsit.

Cum ne dam copiii la gradinita? In baza caror criterii alegem scoala? In baza caror criterii alegem liceul? De ce facem cu totii facultate? Am inteles ca mai nou se da mita pentru a putea duce copilul la anumite gradinite sau scoli. Parintii se chinuie, se dau peste cap si pentru ce? Sistemul e practic acelasi peste tot, iar copilul nu va intelege decat ca lui i se cuvine orice, pentru ca mami si tati sunt capabili sa obtina lucruri. La liceu sunt 2 optiuni: fie mami si tati aleg (din nou!) ce vor ei sa faci tu cu tine, fie te duci la gramada in acelasi liceu cu prietenii tai (liceu ales, probabil, tot de o mami si un tati). La facultate mergem din inertie, iar masterul se face mai mult pentru ca inca nu-ti gasesti nimic de munca.

Concluzii:
– Sistemul e corupt, teoria conspiratiei e inca valabila
– Parintii nu au curaj sa ia atitudine si nu se implica prea mult in vietile copiiilor
– Copiii sunt dezinteresati, pentru ca parintii si profesorii nu sunt langa ei
– Copiii cresc cu ajutorul PC-ului, in fata caruia sunt plasati de catre parintii ocupati
– Profesorii motiveaza lipsa stimulentelor financiare pentru lipsa performantelor
– Stimulentele financiare sunt justificate prin lipsa performantelor
– Copiii plutesc in deriva, nu e incurajata competitivitatea in scoala
– Parintii se ocupa de ”binele” copiiilor, tragand sfori pentru a obtine avantaje
– Copiii ajung oameni la 20+ ani, care inca nu stiu ce vor sa faca si la ce se pricep
– Exista tari in care sistemul de educatie e chiar functional.

Ar putea fi asa peste tot. De ce nu e?! E aplicabil doar la scara mica? E de vina educatia lor? Noi de ce nu ne putem educa asa? Peste tot, ii auzi pe oameni ca daca am fi si noi asa… Ce bine ar fi. Ce te opreste sa fii asa? Aaa, pai cu o floare nu se face primavara. Cu floarea mea nu, cu a ta nu, cu a noastra nu. Si o sa ramanem in bezna si iarna pentru totdeauna.

Nu știi

Nu știi să minți,
Îi zise ea.
Și râsul ei umple-ncăperea,
Și parc-ar transforma în sfinți
Tot ceea ce durerea
Ascunde-n ea.
Nu știi s-ascunzi,
Nu știi să taci,
Și câteodată te îmbraci
În oameni mici și răi și uzi,
Și-atunci eu n-aș mai vrea decât să taci.
Nu știu nimic.
Mă-nvârt în mine și nu-nvăț,
Mă caut și nu mă dezvăț
De îmbinare, de-ntrebare,
De-astă durere mare.
Nu știu nimic,
Sunt pustnic prost.
Viața mi-am învătat-o pe de rost.

In cautarea barbatului ideal

A fost Valentine’s Day, maine e Dragobetele, vine 1 Martie, 8 Martie, tot sirul sarbatorilor de primavara care ne cinstesc si ne pun pe prim plan pe noi, femeile. Si totusi, unele dintre noi inca nu si-au gasit teoretica jumatate. Pierdute intre job si odihna zilnica, uitate in mormanul de hartii de pe birou, unele femei uita sa mai plece acasa la ora justa si se trezesc, brusc, ca acasa inseamna doar un pat rece.
Eterna palavrageala intre colegi iti da tot felul de idei, asa ca in mintea mea s-a conturat portretul barbatului (oarecum) ideal. Zic oarecum, pentru ca aceasta lista are valoare doar in zilele in care ma simt singura si vad ca altii se iubesc si pe mine nu ma iubeste nimeni (something manic-depressive is next, so don’t stay tuned if you’re not in that bad place).

As incepe cu atributele de genul:
– sa fie curat si oarecum ordonat
– sa fie galant si curtenitor
– sa stie sa asculte
– sa stie ce sa spuna
– sa nu faca glume proaste
– sa aiba 2 metri (sa pot purta tocuri)
– sa aiba 100 de kilograme (sa nu arate ca un ciudat de 40 kg la 2 metri)
– sa castige de 2 ori cat mine (ca sa poata fi curat, galant si curtenitor)
– sa fie Taur sau Fecioara (sau Capricorn, daca e cu cel putin 5 ani mai mare decat mine)
– sa nu stea cu maica-sa
– sa nu aiba prieteni nenorociti
– sa aiba prieteni care sa scoata ce-i mai bun din el.
Lista e pur si simplu intamplatoare, fara o ordine anume.

Chestii care conteaza mai putin: sa stea singur sau cu cineva (as prefera chirie, pentru a se responsabiliza mai bine), sa aiba masina (sau nu, tinand cont ca am rau de masina), ochii, parul, muschii, telefonul.

Acest articol e un pamflet, nu trebuie luat ca atare decat in zilele marcate in calendar.
Sursa.

Despre timp

I need more. Asta îmi spun în fiecare seară, când mă uit la ceas și mă sperii, pentru că iar e foarte târziu. În fiecare dimineață, mă trezesc din ce în ce mai greu și-mi promit că mâine nu se va întâmpla la fel. Dar se face din nou seară, și din nou e ora două. Și a doua zi dimineață, mă trezesc un pic mai greu ca ieri…
Nu mai am timp, și nu-l mai găsesc, și parcă am obosit să-l caut. Mă gândesc la părinții mei, care aveau timp să facă de toate, iar eu n-am mai citit o carte de o lună. Nu fac decât să citesc lucruri pentru serviciu și am obosit să trăiesc pentru serviciu. Aș vrea să trăiesc pentru mine, să am timp să mă dau cu ojă în grabă, să mă murdăresc din cauza asta și să fiu nevoită să o șterg și să mă pot mâzgăli din nou. Aș vrea să am timp să arunc gunioul zilnic, ca să mă pot întoarce să mă spăl pe mâini. Acum nici n-am timp să se strângă ceva în coș, îmi ia aproape o săptămână să fac asta, și deci oricum îl duc sâmbăta și mă pot întoarce liniștită să mă spăl pe mâini… Aș vrea să am timp să mă plimb. Să citesc. Să dorm. Să văd. Să ascult. Să respir.
N-aveți cumva un ceas mai liber?

Sursă.

Zi frumoasa

Aseara m-am culcat foarte devreme, spre deosebire de ultimele saptamani haotice. Am reusit sa dorm pana cand am vrut, drept dovada m-am trezit inaintea alarmei cu vreo 20 de minute. M-am intins bine-bine, am facut un dus cald si bun si lung (ma cam saturasem de cele scurte, in care n-apucam sa ma relaxez). Mi-am vazut si serialele, m-am pregatit de serviciu, am avut timp sa imi cumpar si un suc, fara sa intarzii prea mult. Afara e destul de cald, chiar daca gradele sunt tot cu minus. Asa, in sinea mea, parca simt ca o sa vina primavara curand.
La serviciu, totul e ok – pana acum. Deseara as fi avut plan de shopping si mancat in oras, si cred ca o sa purced pana la urma si in directia aceea.
Am participat la un concurs, mai mult fara sa vreau. L-am si castigat – 2 bilete la „My Week With Marilyn” de la Anne-Marie. Chiar m-am bucurat – my lucky strike la concursuri nu si-a mai facuta simtita prezenta de foarte mult timp. Filmul il asteptam din vara, e pe lista mea de „to watch”, asa ca abia astept sa-l vad. Sa vedem si cu cine…
Am castigat si o cafea la un pariu, doar asa pentru ca am tendinta sa tin minte o gramada de lucruri absurde.
Abia astept vara!

Sursa.

Mama

Azi am aflat că a murit Whitney Houston. E una din primele muzici cu care m-a învățat mama, pentru că aveam o casetă cu coloana sonoră de la The Bodyguard. Știam toate cântecele pe de rost, dar preferatele mele erau ale lui Whitney. Îmi aduc aminte cum arăta mama atunci și îmi dau seama că semăna cu Whitney atât de bine: același nas, aceeași gură, același zâmbet parcă… Aceeași tristețe. Îmi aduc aminte cum mă întrebau tot timpul femeile dacă ea e chiar mama mea – mama e mai brunetă (la modul almost black), iar eu eram blonduță. Semănam perfect cu tata. Și-mi aduc aminte că o dată, pe la vreo 4-5 ani, am întrebat-o dacă m-a adoptat, pentru că noi două nu semănăm deloc. A plâns foarte mult, până n-am crescut, nu mi-am dat seama cât de mult a rănit-o întrebarea. I miss my mommy…