Dreaming has nothing on me. De unde știu eu vorba asta?!
Coada și-o vântura lejer prin aer, încercând să atingă de la distanță frunzele celui mai înalt copac . Bila de foc ardea cu putere, deși n-ar fi știut să spună de ce. Pe piciorul stîng i se urca un nuștiucilodaptor.
– Băi tu, ăsta micu’… Ce cauți?
– Ehh, mă bate bila de foc. Și oricum mă plictisește nuștiucilodaptoarea.
Terozaurul a început să hăhăie, făcând frunzele să tremure.
– Ți-e frică de ea? Te trimite la cules de frunze?
– Băi, nu râde. Habar n-ai cât e de rea.
Nuștiucilodaptorul mormăia un fel de cântec, în timp ce se strecura ușor pe lângă terozaur. Așa verzi cum erau, arătau ca doi frați – unul mare, unul mic. Bine, terozaurul ar fi putut să-l mănânce oricând pe Daptor (așa îl alinta), dar crescuseră împreună și nu mai avea nici un farmec. O singură dată l-a mușcat de coadă, dar era atât de amară, încât a jurat că nu se mai atinge de el.
Zaur era singur pe lume, n-avea mamă, n-avea tată. Se născuse în alte părți, pe care încerca să le uite. Era tare cald acolo, și pămîntul scuipa foc de jos în sus. Singura muzică de acolo era de la bestiile rămase captive în lacurile înfierbântate.
Zaur se întinse pe jos, la umbră – bila de foc îi obosea ochii. Daptor se urcase repede și-i ajunsese la ureche, unde îi plăcea să stea. De obicei, intra cu totul în ureche, dar azi mormăia cântecul ăla insuportabil, așa că s-a ascuns după ea, ca să nu-l deranjeze pe Zaur.
– Oh shit, oh shit!
– Ce, ce, ce?
– Uite-o că vine! Mamă, cine m-a pus să…
– Tor! Tor! Toooooooooooor!
O nuștiucilodaptoare mică și cu ochii roșii a apărut de după o piatră. Aproape la fel de mare ca Daptor, dar cu o privire răutăcioasă. Verdele ei era mai închis și pe spate avea dungi galbene și maro. Toata lumea știa că nuștiucilodaptorii cu maro sunt mai răi, dar lui Daptor tocmai de aia îi plăcea. Nuștiucilodaptoarea avea niște frunze în mână, iar din ele curgea o sevă galbenă.
– Zaur, l-ai văzut pe Tor?
Nuștiucilodaptoarei îi era mereu frică de terozaur. Unul din ăștia (n-o să uite niciodată!) îi mâncase toată familia. Zaur o ura pe asta mică, îi făcea viața un iad lui Daptor. Din păcate, el o iubea, așa că nu putea să-i zică nimic, dar nici nu se apropia, pentru că ar fi călcat-o în picioare.
– Și dacă l-aș fi văzut, fii sigură că nu ți-aș spune ție.
– Ah, da!
Nuștiucilodaptoarea mică scoase niște dinți galbeni și ascuțiți, încercând să zâmbească. 2 secunde s-a uitat la Zaur, încercând să-și dea seama dacă minte și cum le-ar sta lor 2 împreună. Apoi s-a întors, în slo-mo, dând ușor din coadă. Știa că cel mai mare atu al ei era pielea lucioasă, în care se vedeau toate razele bilei de foc.
Zaur închise ochii la fel de încet, păstrând în ochi imaginea nuștiucilodaptoarei dând din coadă. E doar o scorpie frumoasă, își zise…
Pasărea argintie a aterizat la o distanță de 20 de umbre. Copacii se întindeau pe jos, trași parcă de lumina din bila de foc. Umbrele lor negre se lăsau leneșe pe pământul uscat, lipsit de frunze și iarbă.
Burta păsării de argint s-a deschis. Zaur a deschis și el ochii. Daptor a apărut lângă urechea lui, atent la pasărea mare. Din ea au coborât niște animale îmbrăcate în alte animale.
– Iar au venit ăștia. Zaur se uita la ei cu o lene prefăcută.
– Parcă m-aș duce la Rica.
– Stai calm, că n-au venit după ea. Au venit iar după frunze și pământ.
– Știu asta, dar mi-e grijă…
– Băi, ești whipped. Du-te și lasă-mă, că mă plictisești.
Animalele din pasărea argintie se uitau la ei. Nimeni nu zicea nimic, dar arătau tare ciudat.
Aveau și ei 4 picioare, dar nu stăteau decât în 2. Capul le era mic și pielea pământie. Peste ei aveau piei și blănuri, dar Zaur nu recunoștea căror animale aparținuseră. Aveau niște bețe ciudate în mâini, cu tot felul de capete ciudate – care rotunde cu țepi, care ascuțite, unele aveau 3- 4 capete.
Animalele pământii se îndreptau spre Zaur și Daptor. Nuștiucilodaptoarea a apărut de după aceeași piatră. Ochii ei roșii erau speriați.
– Tooooooooooooooooor! Toooor… vocea ei tânguitoare, privirea ei terifiată îl căutau pe lângă marele lui prieten.
Daptor a coborât în fugă de pe Zaur.
– Aici, aici!
– Hai să ne-ascundem!
Zaur se uita la ei și voia să le zică că n-au de ce să-și facă griji. Animalele din pasărea argintie veneau numai după pământ și frunze. Niciodată nu ziceau nimic, nu deranjau pe nimeni.
Daptor fugea tot mai repede. Animalele pământii se uitau când la Zaur, când la Daptor, cântărind atent. De data asta vorbeau între ei, dar Zaur nu-i înțelegea. Umbra se mutase de deasupra lui, iar bila de foc îi ardea acum urechile și coada.
Încercând să găsească un nou loc, Zaur își mută coada 2 umbre mai încolo. Daptor a ajuns la Rica, și îi luase frunzele cu zeamă galbenă din mîini. Nuștiucilodaptoarea avea ochii roșii în lacrimi. Abia mai respira. Un rânjet îi descoperea dinții galbeni, care tremurau de frică. Împreună, încercau să ajungă după piatra care le servea drept cuib.
Animalele pământii le întorseseră deja spatele. Zaur se uita la nuștiucilodaptori, oarecum bucuros că ei îi păsa totuși de Daptor. Oarecum trist că nu îi păsa și de el. Închise din nou ochii, alene, în căldura mare. Aerul se usca mai repede acum, își zise. Abia aștepta apa curgătoare de sus – cînd totul era verde și răcorit. Când apa curgea de sus, Rica stătea mereu ascunsă, și nici pe Daptor nu-l mai vedea așa des. Era mai liniște în sufletul lui.
Animalele pământii, cu bețele lor ciudate, veneau încet către Zaur. Îi auzea vorbind, urechile îi tremurau când și când, iar nările îi fremătau, pentru că animalele pământii miroseau ciudat.
În spatele ochilor închiși încerca să-și dea seama a ce miroase.
Animalele pământii se apropiaseră la 2-3 umbre distanță de Zaur. Îi simțea tare aproape, și ar fi vrut să deschidă ochii, să-i întrebe a ce miros și ce naiba țin în mână. Îl înnebunea mirosul acela ciudat, și zumzetul ce venea din grupul lor. Deschise alene un ochi și…
Nu apucă să-l mai deschidă pe al doilea.
Un băț cu un capăt tare ascuțit i-a intrat în ochiul închis. De spaimă, Zaur n-a putut să facă nimic. A simțit alte ace care îi loveau corpul și lovituri de tot felul. Se făcuse mai cald și în același timp, o aglomerare gălăgioasă îi urla în cap. O huruială s-a născut în gâtul lui, înainte să apuce să mai facă ceva…
Zaur a rămas cu un ochi deschis, uitându-se mort la animalele pământii. Zaur știa acum a ce miroseau. A sânge și moarte.

Oamenii cu sulițe și buzdugane se uitau la șopârla mare din fața lor. Aveau ochii mici, pielea uscată și erau înalți de vreo 2 umbre – nu erau de prin zonă. Animalele nu-i cunoșteau.
– E cel mai mare! Cel mai mare de până acum!
Ochii lor râdeau. Își aruncau mânile către cer, bucuroși de o asemenea izbândă. Vor avea piei noi și carne bună și iarna asta. Au început să-l care pe Zaur, trăgându-l spre nava lor argintie.
De după o piatră, doi nutșiucilodaptori se uitau triști la terozaurul tăcut. Nuștiucilodaptoarea mică se uita cu ură la animalele pământii și ar fi vrut să plângă pentru șopârla verde.
– E doar începutul, zise Rica.
– E doar începutul, zise un om cu ochii verzi. Putem veni aici, să-i luăm pe toți și să-i ducem acasă. Mama o să fie tare bucuroasă.
Burta păsării argintii s-a închis. Ușor, ușor s-a ridicat în aer, lăsând în urmă praf și miros de sânge. A fost doar începutul.