Paul. Aş vrea uneori să ştiu pe unde eşti, să ştii că îmi pasă. Visez uneori că eşti mort, te visez uneori palid, şi-mi zâmbeşti strâmb. Aş vrea să ştiu că eşti bine, şi că oriunde ai fi, te gândeşti din când în când la mine.
Bobo mârâie şi el, noaptea, în somn, probabil te visează. Vine şi se cuibăreşte la pieptul meu, cum făceai tu când erai răcit, şi-mi vine să urlu. Câinele nu mă ajuta deloc, pentru că uneori în privirea lui văd cum te caută şi el.
Aş vrea măcar sa nu mai visez nimic, să am un somn lin, ca moartea, măcar să nu mă mai chinui, să nu mă sperii că ţi s-ar putea întâmpla ceva.
În momentele astea, mi-aş dori chiar să ştiu că e cineva lângă tine, care te iubeşte, şi că, indiferent dacă mai e sau nu loc pentru mine în sufletul tău, eşti bine.
Mi-e dor de tine, Paul. Tu te mai gândeşti la mine?
E frig. E al dracului de frig. Mi-am făcut un ceai, şi l-am tras mai aproape pe Bobo. Mârâie, plăcut surprins de faptul că-l bag în seamă, şi s-a întins lângă mine. E cald şi moale, exact aşa cum ar fi trebuit să fie un căţel, şi ceaiul are gust de vanilie.
M-am încălţat cu şosetele tale, şi am tras pe mine ploverul tău. S-a făcut un pic mai cald, şi mi s-au înroşit obrajii. Aburii ceaiului îmi vin pe faţă, şi mi se pare că mă învigorează. Bobo e un dulce, şi-mi linge obrajii, de-acum încălziţi de la ceai. Mi-e atât de dor de tine, mă doare pieptul şi nu-mi dau seama dacă e din cauza răcelii, sau din cauză că nu mai eşti.
Mi-am dat seama că nu am zahăr în ceai, şi trebuie să-l scutur pe Bobo de pe mine. Merg uşor, abia calc în şosetele tale, şi fac gălăgie deloc. Ploverul tău stă un pic departe de mine, dar e destul de moale şi pufos, şi se compensează cu asta, nu? În fond, tot de aia îţi plăcea şi ţie. Am găsit lângă zahăr o sticluţă ciudată. Nici nu ştiu când şi de ce a ajuns acolo, cred că unul din noi a pus-o din greşeală. E otrava aceea pentru gândaci. Mai ţii minte când am luat-o, şi nu dădeai cu ea prin casă, doar ca să râzi de mine şi să vezi cum mă supăr? Ai plecat. Otrava a rămas. În ceai e tot dulce. E aproape plină – căci n-am avut noi mulţi gândaci de omorât. Ceaiul îmi tremură în mână, totul e ca într-o pâclă densă. Bobo latră la mine, şi n-am timp să-l liniştesc… Bobo, nu mai linge din st…
Adio, Paul. Mă întreb pe unde eşti, a câta oară pe ziua de azi?
Nopţile mele sunt agitate. Calmantele nu mă mai ajută, câinele nu-mi ţine de cald şi-mi vine uneori să urlu de singurătate. Maică-mii i-e frică să nu vină cineva peste mine, să nu păţesc ceva, dar cred că nu înţelege că pe beţivi şi pe nebuni îi ocroteşte Dumnezeu.
Uneori visez că mor. De multe ori, mor pentru că aşa am vrut eu.
Astăzi vorbeam cu tine, Paule, în vis. Şi te uitai un pic blând, un pic cretin la mine, aveai un zâmbet ciudat şi nu înţelegeam ce-mi spuneai. Ceva de un calculator sau un procesor (nu sunt unul şi acelaşi?), iar eu nu reuşeam să te urmăresc. Apoi se făcea că eram însărcinată, iar când ţi-am zis, te-ai bucurat foarte tare. Eram şi eu în al nouălea cer de bucurie, şi am invitat toate rudele, să ne ajute să decorăm.
Şi când eram cu toţii, în sufragerie, am deschis geamul larg, m-am urcat pe pervaz… Nimeni nu mă băga în seamă. Mi-am privit şoşonii de femeie însărcinată – aşa se cuvine, nu? – şi am sărit.
Am aterizat ca un glonte (gloanţele aterizează?), direct în picioare, şi am simţit cum capul meu s-a unit brusc cu picioarele.
Noapte bună, Paul. Oriunde ai fi, dă-mi un semn.
Mă trezesc uneori, în plină noapte, şi sunt plină de întrebări. În mine sălăşluiesc frica şi noaptea şi întrebările, şi mi se face teamă că o să înnebunesc.
Dimineţile sunt cu atât mai grele, cu cât faptul că nu te văd îmi agravează durerea de cap şi schimbările rapide de stare. Dorul acut de tine se naşte în mine, şi mă macină, vărs cafeaua pe jos, mă tai cu vârful cuţitului şi alunesc pe sucul vărsat pe gresie. Toate astea, şi durerea de cap, şi telefonul care suna în continuu, şi câinele care-mi linge lacrimile şi mă trage de poala cămăşii tale… Totul alunecă într-un gol negru şi adânc, capul mă doare un pic mai tare, probabil din cauza loviturii, câinele se cocoloşeşte mai tare în mine, alarma sună…
… Şi e iar dimineaţă.
Visele astea le am zilnic. Visez că mă trezesc, fără tine, ca de obicei, vântul îmi bate prin aşternut şi câinele meu o ia razna fără tine.
Mă duc iar scârbită la serviciu, să-mi văd colegii cu iq-ul sub zero. Ţip iarăşi la şef, căci deh, e mai incompetent ca mine. Mă enervează femeia de serviciu, pentru că iar n-a pus hârtie la baie. Şi vin acasă. Merg cu metroul, în duhoarea de transpiraţie şi manele, între creiere încinse de modă şi spirite revoluţionare, împărţită de străini cu o cafea pe fugă şi o privire de moment.
Paul, câteodată visez că mă întalnesc cu tine, întâmplător, la magazinul din colţ. Fără să ştii că stau aici, fără să ştiu că stai aici. Providenţa. Şi ne vedem, şi ne privim, muţi, fără regrete şi reproşuri, cu 2 baghete în mână. Tu ai, ca de obicei, ciuperci în mână, şi asta îmi stârneşte zâmbetul. Te uiţi un pic ciudat la mine, şi apoi zâmbeşti, oarecum fericit, oarecum încruntat, iar eu râd că ai iarăşi şireturile desfăcute. Apoi vine prietena ta – e blondă, e slabă, are sânii mari şi fund perfect. Eu mă fac mică şi plec, şi a doua zi mă mut din cartier.
De aceea mă mut mereu. Te caut, Paul. Şi nu ştiu unde eşti.
“Îmi place fusta ta scurtă.”
Declaraţia e atât de vagă,
Căci nu ştii dacă lungimea ei
Te invită sau te condamnă.
Îţi place că miros a vanilie
Pe dinăuntru, şi-a scorţişoară.
Îţi place că scoica mea nu e atât de amară
Şi-ai prefera s-o umpli cu miere şi ceară.
Crestată uşor, pe mâini şi pe piept,
Îţi sorb astăzi sucul şi respir încet,
Şi te-aş cuprinde-ntre picioare,
De nu le-aş fi rătăcit prin ograda mare.
Scrijelită şi iubită, aştept ziua de mâine.
Te-oi duce la mama, te-oi prezenta.
Te va aştepta cu sare şi pâine,
Va plânge şi va râde când va veni poliţia.
Inglorious Basterds. Veni. Vidi. Vici. Liked it and bored me at the same time.
Tarantino se joaca – pentru el, totul e o joaca. Pop culture, mituri explodate, efecte speciale, spaghetti western, mexican standoff si un negru vorbitor de franceza, cuplat cu o evreica blonda, intr-o Franta sub ocupatie nazista. A da, si toata lumea vrea sa termine razboiul. Inclusiv Hans Landa, „Vanatorul de Evrei”.
Filmul e structurat pe capitole, iar primul prezinta o mirifica scena pastorala, tatal si cele 3 fiice, vizita lui Landa, moartea evreilor ascunsi sub podea, fuga Shosannei. Promisiunea de revedere si privirea de nebun a lui Landa. De fapt, personajul cred ca se confunda cu actorul, caci si in viata de zi cu zi Chrsitoph Waltz are aceeasi privire de nebun.
Cel de-al doilea are impact asupra damelor – asistam la scalpari si la batai cu bata, apare si brad pitt pe-acolo, si Eli Roth – care pare foarte masiv, probabil datorita batei pe care o manuieste cu iscusinta. brad pitt face un rol mediocru, demn de un debutant de liceu, dar asta e… Betia are si ea pretul ei.
Al treilea capitol se joaca cu o pseudo-romanta intre Shosanna si eroul „natiunii”, Frederick Zoller, si aproape ca o arunca pe Shosanna in „bratele” lui Landa. De Landa sunt sigura ca stia ca e Shosanna in fata lui. Cred ca a fost primul semn de „revolta” din partea lui.
Ultimele doua capitole reunesc in ele ideea de „ce-ar fi daca…”, placerea pentru comploturi si o viziune aproape idealista de a termina razboiul prin moartea lui Hitler. Tarantino isi permite sa joace ping pong cu istoria, pentru ca el n-a vrut niciodata sa rescrie istoria, ci a preferat sa o nascoceasca singur. Hitler a murit – ca un sobolan, toate personajele care au contribuit la moartea lui au murit si ele la randul lor, doar Landa si Aldo Raine au ramas in viata, americanul printr-un happy end provocat stupid de naivitatea neamtului, si neamtul care a fost salvat de „marinimia” americanului cu accent de redneck si apucaturi grotesti.
PS: cine n-a inteles nimic din povestirea mea, sa mearga la cinema. Miercuri e seara Orange.
Ca gainile, se adunasera cu totii sub streasina casei.
Cu stupiditate, priveau cu totii spre locul unde se intamplase grozavia. Sangele de peste tot, de pe haine si pe fata de masa, de pe peretii casei, le dadea un aer ciudat.
Narile le framatau, si mirosul dulce de vin staruia in mine. Mi se parea ca totul miroase a vin si a struguri, a friptura si mamaliga proaspata. Aburi ieseau din mine, si din friptura de pe jos. Dracu’ stie cum a ajuns pe jos, ma tot impiedic de ea.
Rochia mea lunga, alba, e plina de praf, iar picioarele mele sunt murdare.
Sa-mi fie invatatura de minte! Mama mi-a zis sa-mi iau pantofi, sau baremi ciorapi, dar nuuu… Eu am vrut sa mi se vada oja rosie de la picioare.
Unchiul Paul se uita la picioarele mele si-mi dau seama ca rochia mea e un pic cam ridicata. Ii dau drumul repede si ma fac ca o scutur de praf, apoi imi asez florile din par. Marinica se uita gales la mine, probabil din cauza ca e un pic incrucisat, si eu ii zambesc cat pot de dulce. Unchiul Paul isi indeasa limba pe gatul neveste-sii, cred ca o si pipaia acolo, dupa pom, unde erau.
Masa era plina de sange si apa, friptura mea zacea pe jos, iar din tort n-a mai ramas decat o fleoscaiala alba. Rochia mea, din alba, apoi prafuita, a ajuns plina de noroi si sange, iar rasuflarea mea miroase a vin. Pe mana am o dara rosie, si toti in jurul meu sufla greu. Maica-mea pare pierduta, tata e furios, tot invarte un cutit in mana, si ma sperie, iar Marinica e linistit ca un bou. Unchiul Paul da semne de neliniste, iar tuta de nevasta-sa e nervoasa. I-a dat o palma, si a venit spre mama lui Marinica. Biata femeie nu stie cum s-o calmeze mai repede si cum sa-i stearga sangele de pe fata.
Il vad pe tatal lui Marinica in camera lui, cum incearca sa telefoneze cuiva. Pare grabit, se tot uita pe geam. M-am dat la o parte, sper ca nu m-a vazut.
Marinica sta si se uita undeva, ca un bou, pierdut. Are aceeasi privire ca atunci cand se uita la mine. Ma intreb la ce se uita oare… Ma apropii.
… Se uita la mine.
Marinica, plin de sange, ca toata lumea, de altfel, se uita la mine. Isi frange mainile, si plange incet. E stupid, bietul de el, ca un idiot mare si gras. Plange, saracul, si-si frange mainile. I-e si mila sa puna mana pe parul meu murdar de sange, pe florile din parul meu. Incearca sa ma curete de sange, dar i-e frica sa nu ma murdareasca de noroi.
E singur cu mine. Mama sta, saraca, sub o streasina, o tin cucoanele sa nu cada. Nu stiu de ce sa uita asa, prin mine, eu ma uit la ea si nu stiu ce sa-i spun.
Marinica plange ca inecatul, si tata invarte cutitul ala. Nevasta lu’ unchiu’ Paul e nevrozata, se uita urat spre mine (adica nu spre mine, prin mine, spre cealalta eu), si tot scuipa intr-acolo. Tata se uita la ea, de parca ar da cu ea de pamant, mama tace, Marinica plange.
Unchiul Paul rade de dupa copaci.
Dupa copaci, mi-a ridicat fusta.
Dupa copaci, i-am zis ca o sa avem un copil.
Dupa copaci, m-a batut prima oara.
Dupa copaci, ne-a prins nevasta-sa prima oara. A doua oara, ne-a prins Marinica.
In fata copacului, in fata lumii, mi-a taiat nevasta-sa gatul.
