you sending me pictures
while you cuddle her
and stay on her floor,
and in the morning
you knock on my door
with a coffee in hand.
why can’t i understand?
you sending me pictures
means nothing but that.
it’s in the smiles and the features,
in the phone that you tap
with fervor and ardor.
you sending me pictures
is wrong
while you cuddle her.
sleep on her floor
and knock on her door,
stop borrowing time
from this soul of mine.
i dream of cracking open skies,
of letting of terrible frights,
of tasting evil lies,
i dream of the day when you’ll come home to me,
cause i still have to give you back the gifts you gave to me.
Astăzi am vrut să te sun, pentru prima dată din noiembrie. Prima dată când chiar aş fi avut nevoie să îţi spun prostiile din viaţă mea. Prima dată când chiar n-am mai putut fără tine. Bine, au mai fost dăţi de astea cu greutate, când era greu să respir. Cu mama nu mai pot vorbi, e aşa departe de mine, şi amară că pelinul, şi eu sunt a nimănui.
Dar măcar mai am pozele de ultima dată, când tu zâmbeai şi ţi-am dus toporaşi. Ţi-am dus toporaşi şi căpşune, şi le-ai mâncat cu poftă, şi mi-a crescut inima de bucurie, pentru că tu nu mâncai niciodată căpşune sau fragi sau mure. Nu, le ţineai că să ne faci compot şi gem şi nu voiai să le mănânci vara niciodată.
Mi-e un dor de tine şi uşa aia nu se va închide niciodată. Şi e tare bine să rămână deschisă, măcar aşa ştiu că eşti cu mine.
în ultimele zile, doar la sfârşit de lume mă mai pot gândi.
şi nu am linişte,
nu am nimic,
n-am zvâc, trăire, pace sau cuvinte,
şi toţi mă-ntreabă de nimic.
în ultimele zile le-adun pe toate, şi tot îmi ies cu minus.
dar oare câte minciuni de bine am tot spus,
la ceas de seară, la apus,
tăcut, grăbit, cu zarvă-n buze?
mai e ceva pe lume să m-amuze?
în ultimele zile, ultimele ore, ultimele minute şi secunde
mă dumiresc de faptul că trăim degeaba,
cuvintele tot trec pe lângă noi,
şi uite,-mi bate-n uşă ceasul de apoi…
în ultimele zile-ar trebui să şi răspund
la uşi şi întrebări şi strigăte de noapte.
dar nu mai am putere şi m-ascund,
de bine, rău, de fapte toate.
I keep inside definitions of what I should be. I should be good. Better. Stronger. More assertive. Resilient. Stubborn until I reach perfection. And above else, I should be feeling.
But that’s the problem, with the feeling. I try to pry open my heart, my mind, my body and my soul, to make room for something more. I project these aspirations onto other people, people I know how wrong are for me, and yet, I chose to think that no, maybe it’s my fault.
But in the end, it is not. I am not at fault for chosing the wrong people and failing. However, I am fault when I force myself to feel. This is beyond allowing yourself to be happy, it is forcing yourself. Some days I realize just that, but on other days it feels like I’m picking at old scabs, and I can feel the warm blood pouring out of me, and I’m stuck in the spiral of shame, guilt, frustration, stubborness, and self hate.
I’m not sure how I should manage all of this, but choosing intentionally the wrong persons, knowing that they will never, ever respond or understand you, it’s a slow death sentence of the soul. And my soul has been through enough death, thank you very much. I’d really like to see how it’s like to be alive.
e-ntotdeauna la ceas de seară,
cu gust de bere amară
şi transpiraţia din dansul de aseară,
cu amintiri de astă-vară,
cu gânduri care n-ar mai trebui să apară.
şi e-ntotdeauna pe la miezul nopţii,
ora la care alţii-şi mângâie nepoţii,
tu-ţi pierzi pe undeva chiloţii,
deasupra ta sunt avioanele, piloţii,
şi noi suntem iar praf cu toţii.
e-ntotdeauna fără speranţă, fără succes,
simt cum din mine ies
cuvinte fără sens şi fără înţeles,
spuse degeaba, mult şi des,
pentru că tare prost am mai ales.