Buffy the Vampire Slayer

I can easily admit that, even with all the Friends and the Scrubs and The Walking Deads, Buffy the Vampire Slayer is (still) my all-time favorite TV show. Joss Whedon’s creation started out as a feature film, but after 5 years it became a mid-season replacement for a soap opera with no future.

buffy the vampire slayer

I still remember how I stumbled upon one of its first episodes, in a Saturday afternoon, and how it changed my life. The TV station that aired it didn’t do it justice, since I couldn’t see all its episodes. I remember there were only bits and pieces from the 2nd, 3rd and 4th seasons. I always felt that, even with the light connection between us, me and Buffy had something special, something that could be developed into something more.

That something came in February 2007, when I remembered that somewhere in this world there is Buffy and there are vampires and other kind of monsters and I felt the urge to reconnect with it.

I watched all of the seasons (7), all of the episodes (144) at least 10 times each. I think I broke some records of some sorts, laughing, crying, hoping, chocking, felling… things while watching it. I grew with Buffy and Willow and I wished my father was more like Giles. I wanted to go to Buffy studies and I wanted everyone to love this show as much as I do.

I got used to people not wanting to see it and I got used to people mocking me for loving a kids TV show. It doesn’t bother me anymore that people don’t want to see the jokes in it, the magic in it, the awesome empowering fights, the great music, the great ideas. In time, BtVS became my magical little moment, where nothing bad can happen and good people always find their way home.

Everything started in 1992. Buffy the Vampire Slayer was a blonde ditzy girl, with superpowers and a mission. Mission that kinda stood in her way, because she wanted to date boys and be a pretty cheerleader. So she burnt the school’s gym and that would be all for the feature film. Also, Luke Perry and Donald Sutherland are in it.

In 1997, people on WB wanted a replacement for Savannah, so they did Buffy. And they made it legendary.


This article is the first in a series of Buffy-related articles. Stay tuned for info about Characters, Story, Superpowers, Metaphors, Buffyverse, Music, and so on.

Pic here.

De ce n-am votat

Politica, la fel ca fotbalul, e sursa de conflicte, generatoare de dezbateri (ba p-a ma-tii!) si eventuale despartiri pe viata in jungla damboviteana.

Tocmai au trecut alegerile si toata lumea te judeca daca ai votat, daca n-ai votat, pe cine ai votat, de ce n-ai anulat votul, de ce nu te-ai dus la cucuietii din deal (de unde esti tu de loc) sa votezi si etc.

Bun, e in joc viitorul tarii noastre. Doar ca uneori pare ca n-avem viitor, asa ca unii (resemnatii) au stat acasa si-au facut sex. Sau au tras matza de coada, depinde de la caz la caz.

E in joc viitorul tarii noastre si clasa politica este inexistenta. Un om politic ar trebui sa aiba principii, studii si o gramada (dar o gramada!) de atribute care sa-l faca apt pentru reprezentarea unei mici parti din popor.

Astia ai nostri (cu care ne laudam si ei se lauda pe sine insisi, la randul lor) sunt ca sa fie. Lupi paznici la oi. Romanii le dau votul contra unei sticle de ulei si doua pixuri. Ei isi fac afaceri pe spinarea statului (sireacul…), isi baga sotiile, copiii si amantele, rudele de gradul 14 si doica pruncilor in afaceri.

Cand eram mica, mai credeam in Partidul Liberal, al Bratienilor, scoala veche, oameni cu principii. Loviti de comunismul viral, concomitent cu o stare cronica de balcanism salbatic, romanii s-au trezit dezorientati, dar scaldati in ape caldute.

E normal sa-ti placa sa aiba altul grija de tine (statul), dar e la fel de normal sa muncesti pentru ce ai. Romanii au fost obisnuiti sa gandeasca altii pentru ei, sa li se spuna ce sa faca si ei sa se „faca” ca fac ceva.
Comunismul a fost prost inteles, la fel si democratia. O spun eu, nu pentru ca le stiu pe toate, ci pentru ca astea-s concluziile pe care le trag uitandu-ma in jur.

N-am trait mult in comunism, dar am trait aproape 23 de ani de tranzitie + democratie.

Cred cu tarie ca ambele doctrine au fost prost intelese, drept dovada cardul de plangaciosi dupa „cizmar” si multi oameni care nu-si cunosc drepturile, obligatiile si libertatile (civice, sociale, politice, economice, etc.).

Traim intr-un haos continuu.
Eram simpatizanta a liberalilor.
In 2009 am crezut ca am pus stampila pe cine trebuie (inca mai cred, doar ca n-am ce scuze sa inventez decat ca a fost prost gestionata toata perioada 2009-2012).
Cred cu tarie ca toti liderii pre-89 vomita putin in mormintele lor, privind la ce se intampla in tara. Si vomita, pentru ca ceea ce se intampla e mult mai rau decat credea oricine ca se poate intampla. Vomita, pentru ca deja rasucitul in mormant nu mai inseamna nimic.
Nimic nu se pierde, totul se transforma. Lupii paznici la oi. Si eu de ce oare n-am votat?

PS: Premierul nostru drag declara: „Asa suntem noi, plagiatorii, mai votati, ce sa facem, decat ceilalti.” Sursa.

Dupa

Dupa cuvinte si taceri,
Dupa tot ce ne-am spus ieri,
Azi am uitat ca tot ce-mi ceri
E ce-ti dadeam deja de nicaieri.

Dupa mandrii, orgolii si-alte animale,
Dupa ce-am rupt usile din balamale,
M-am indreptat de spate si, agale,
Am numarat clipele banale.

Dupa secunde, timpi, minute,
Dupa-ntamplari prea multe,
Cand nu mai ai ce sa te-ajute,
Vorbesti doar din priviri mute.

Haphazard

Sunt omul care n-a mancat niciodata merdenele.
Nu am folosit masca de par.
N-am avut imprimanta niciodata.
Am primit cadou de ziua mea o nuca de cocos (la 16 ani) si un covor (la 26). La 36, ma astept la o galeata de lavabil.
Am purtat sutien destul de tarziu si pentru putin timp.
N-am decat o camasa alba, si aceea primita cadou. E si cu maneca scurta, deci…
Nu stiu sa merg pe tocuri.
Nu-mi plac merele.
Nu beau decat cafea facuta de doua persoane.
Nu-mi place ce-au ajuns unii oameni din viata mea.
Ma simt adunata si lipita din bucatele mici.
Imi plac atatea chestii si, totusi, sunt atatea lucruri pe care nu le-am incercat. Lucruri pe care le-am omis, voit sau nu.
Nu ma simt ingradita de nimic. Nici incuiata. Si totusi, aleg sa ignor lucruri, idei, oameni.
Nu sunt curioasa. Adica sunt, in anumite privinte. Dar in chestiile triviale (cine cu cine s-a ceva) manifest dezinteres.
Nu stiu sa aleg un loc de petrecere.
Nu stiu cluburi si baruri. Merg oriunde.
Pare ca plutesc in deriva si-as vrea sa spun ca nu e asa. Sau macar sa vociferez ca nu e in totalitate asa.
Probabil ca e. Probabil ca nu.
N-am colectionat timbre. Vreau arici. Imi place vintage si trandafirii galbeni.
Am alunite plasate in acelasi loc in care le au si alti membri ai familiei (mame, matusi, tati, verisori, etc.).
Alcatuita din bucati, ca si tine, sunt.
N-am vazut Troia si nici Star Wars, iar asta nu inseamna ca totul se rezuma la asta.
Habar n-am de ce ti-am zis toate astea…

Dupa

Dupa ganduri si morminte,
Dupa ce-am risipit si-am adunat cuvinte,
Am tot impins si-am saturat
Cerul de nori si de curat.

Dupa taceri si adunate mangaieri,
Dupa ce au trecut si zilele de ieri,
Azi am incremenit in neuitare,
Sub cerul meu albastru, mare.

Dupa ce am luat pe credit si durere,
Dupa ce nu stiam a cere
Direct, cu gura si cu mana,
Am invatat sa fiu eu zana.

Everlast @ Key Club Hollywood 2011

Pot sa-l leg pe Everlast de mai multe momente din viata mea. Are vocea aia grava care calmeaza si versurile care ma fac sa visez cu ochii deschisi.
Povestile lui sunt simple, dar cu greutate, reale si intalnibile (is that even a word?) oriunde.

In 2004, fix dupa ce-am dat bacul, inca mai aveam vechii prieteni de la Scout, din liceu si de la internet cafe-uri. Imi amintesc de vara aceea ca de ultima vara a copilariei, si piesa asta mereu imi va rasuna in urechi in zilele molcome de vara moldoveneasca. Atunci am crescut cu totii si ne-am ratacit in lumea larga, fara sa mai stim unii de altii, uneori, fara sa ne mai pese. Eram deja oameni mari.

In 2006, cand am avut primul calculator, am ratacit prin hardurile din Regie, cautand ceva, pentru ca hardul meu era destul de gol la acel moment. (Era chiar hardul pe care mi-l cumparase tata cand ne-am vazut dupa ce m-am mutat in Bucuresti…) In aglomeratia de pe hub-ul RegieLive am gasit un album de-al lui Everlast. L-am avut pe mp3 player, apoi pe telefoanele mai destepte de dupa. Stiu ca eram usor deprimata, I don’t need no music expert to tell me that.

In 2011, cand inca mai lucram la un site care promova concerte, am aflat ca Everlast va veni, alaturi de La Coka Nostra, in Romania. Am devenit instant fan, chiar daca nu stiam mare lucru despre ei. Am recuperat si am ascultat to ce-am putut. Sunau bine, totul era perfect, era Everlast. Care n-a mai venit, si eu nu m-am mai dus la concert.

Nu stiu cum as putea descrie motivele pentru care-mi place muzica asta trista si sappy si usor girlie (la versuri, cel putin). Nu vreau sa le descriu. Vreau sa ascult concertul asta alaturi de oricine vrea sa-i dea play, pentru ca there is no art like music. Enjoy.

Sursa poza.