Dupa ganduri si morminte,
Dupa ce-am risipit si-am adunat cuvinte,
Am tot impins si-am saturat
Cerul de nori si de curat.
Dupa taceri si adunate mangaieri,
Dupa ce au trecut si zilele de ieri,
Azi am incremenit in neuitare,
Sub cerul meu albastru, mare.
Dupa ce am luat pe credit si durere,
Dupa ce nu stiam a cere
Direct, cu gura si cu mana,
Am invatat sa fiu eu zana.
Pot sa-l leg pe Everlast de mai multe momente din viata mea. Are vocea aia grava care calmeaza si versurile care ma fac sa visez cu ochii deschisi.
Povestile lui sunt simple, dar cu greutate, reale si intalnibile (is that even a word?) oriunde.
In 2004, fix dupa ce-am dat bacul, inca mai aveam vechii prieteni de la Scout, din liceu si de la internet cafe-uri. Imi amintesc de vara aceea ca de ultima vara a copilariei, si piesa asta mereu imi va rasuna in urechi in zilele molcome de vara moldoveneasca. Atunci am crescut cu totii si ne-am ratacit in lumea larga, fara sa mai stim unii de altii, uneori, fara sa ne mai pese. Eram deja oameni mari.
In 2006, cand am avut primul calculator, am ratacit prin hardurile din Regie, cautand ceva, pentru ca hardul meu era destul de gol la acel moment. (Era chiar hardul pe care mi-l cumparase tata cand ne-am vazut dupa ce m-am mutat in Bucuresti…) In aglomeratia de pe hub-ul RegieLive am gasit un album de-al lui Everlast. L-am avut pe mp3 player, apoi pe telefoanele mai destepte de dupa. Stiu ca eram usor deprimata, I don’t need no music expert to tell me that.
In 2011, cand inca mai lucram la un site care promova concerte, am aflat ca Everlast va veni, alaturi de La Coka Nostra, in Romania. Am devenit instant fan, chiar daca nu stiam mare lucru despre ei. Am recuperat si am ascultat to ce-am putut. Sunau bine, totul era perfect, era Everlast. Care n-a mai venit, si eu nu m-am mai dus la concert.
Nu stiu cum as putea descrie motivele pentru care-mi place muzica asta trista si sappy si usor girlie (la versuri, cel putin). Nu vreau sa le descriu. Vreau sa ascult concertul asta alaturi de oricine vrea sa-i dea play, pentru ca there is no art like music. Enjoy.
I like the fact that Murakami (Haruki, of course) doesn’t need motives for whatever he wants, whatever crosses his beautiful mind.
He sometimes seems so helpless, yet so sure about what he’s about to do or say or think, that it makes you wonder…
Why can’t I be this sure?
Surse poze: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.
Cea mai frumoasa e privirea conturata,
De negru si de gene-nconjurata.
Caldura din privire si ceata-nvolburata
As inghiti-o dintr-o data, toata.
Cea mai frumoasa e oja rosie.
Troneaza, sangerie, pe varful degetelor.
Troneaza sus, acolo, si nu stie
Ca vantul si cuvantul dor.
Cea mai frumoasa e-arcuirea
De spate tanar si de fata.
Nu trebuie sa-ti cauti tu menirea,
Caci o gasesti acolo toata.
Cea mai calda si fierbinte,
Ca pulpele si coapsele-adunate,
Nu se gaseste nici la sfinti si sfinte,
Ci doar in lume aruncate.
Uneori oamenii ma vor percepe altfel. In dimineata asta am fost nesimtita.
In traficul din Bucuresti de multe ori ajungi sa circuli pe scara autobuzului sau tramvaiului. Usile se inchid, lipite de spatele tau, pentru ca soferul sa le redeschida 2 secunde mai tarziu. Peste tine vine o silueta de peste 50 ani (tinerii sunt mai nepasatori si nu se vor ingramadi intr-un autobuz/tramvai/metrou deja plin) care incepe sa se indese in tine.
Te intorci spre ea si ii explici ca nu e loc in fata, ca suntem sardinele RATB-ului, dar silueta nu achiteaza decat miscari de impingere, nicidecum vorbe sau intelegere. Ajungi cu picioarele in pozitii nenaturale, cautand ceva de care sa te tii si autobuzul porneste, iar tu ramai cu respectiva silueta in spate.
Urlete si haos…
Silueta e o doamna respectabila, of course, cum altfel. Cel putin ea crede ca e si ca e perfect normal sa te inghesui intr-un autobuz cu capacitatile depsite deja cu cel putin 50%. Asa ca va purcede in a te impinge si va incepe sa-ti infiga in picioare genunchi si sacose, cum altfel.
Respectabila are cel putin 50 de ani, dar la respect si bun simt e zero barat. Daca incepi sa explici ca nu e loc, pentru ca nu e, nu pentru ca nu vrei, pur si simplu te ignora. Te ignora si continua sa-ti infiga in spatele picioarelor niste genunchi ososi si sacose pline cu dumnezeu stie ce.
Explicatiile cu „Va rog frumos, nu va impingeti ca nu am unde sa avanseZ” sunt degeaba. Nu primesti nici macar privirea rautacioasa a pensionarului ce regreta comunismul, doar niste picioare si eventual coate.
In momentul in care silueta unei doamne respectabile de cel putin 50 de ani va ceda nervos, va urma fix ce am prezis. Urelte si haos.
Pentru ca, nu-i asa, tineretul e nesimtit si eu sunt nesimtita, pentru ca nu vreau sa ma dau in fata, pentru ca nu o inteleg, pentru ca sunt nesimtita iarasi, ca sunt ipocrita (aici m-am ofticat si i-am sugerat un DEX, pentru ca mi s-a parut ca nu cunoaste cuvantul), pentru ca sunt nesimtita din nou, ca doar nu ma mananca oamenii.
Acum, va rog sa ma intelegeti. Mie nu prea-mi plac oamenii. Nu suport sa-i stiu in apropierea mea, ii accept doar pe cei pe care ii cunosc personal. Visul meu in viata nu e sa ma inghesui cu pensionarii in autobuze.
In aceasta dimineata, insa, contrar obiceiurilor, dupa ce-am asteptat aproape 10 minute autobuzul, m-am hotarat sa ma urc totusi in asta, fie el si plin. Nu aveam chef sa intarzii la serviciu. Asa ca am acceptat imbulzeala RATB-ului si am incercat sa nu calc pe nimeni pe bataturi.
Doar ca se pare ca am facut-o. Oh well, I’m not even sorry. N-am fost nesimtita nici macar in momentul in care a inceput sa urle la mine si sa ma faca nesimtita. Pur si simplu, fizic, nu aveam unde sa ma mut. Ironia pe care i-am servit-o a trecut neobservata, semn ca femeia nici n-a inteles ca folosea un cuvant ales prost. In schimb, la fiecare curba autobuzul ma trimitea oarecum spre ea. Nu vreti sa stiti ce priviri „dulci” am primit in acele momente…
As I rip and burn and crash,
Instead of falling on the ground,
I, for you, am just a rash,
Itching without sound.
I have no church to go to now.
The rain that spills all over town
Has yet to give me the thumbs down
Because I lost its holy crown.