Orasul se pregateste de sarbatoare, dar e asa pustiu si trist. E gol si dezbracat de oameni si de galagie, tot ce-l facea viu o data… Ma deprima intr-un fel sa-l stiu atat de singur, anul asta nici macar n-a nins… Si vine Anul Nou, iar orasul meu e tot vechi.
Craciunul a fost o zi ca oricare alta, am avut doar timp sa fac treaba si sa dorm. N-am dormit la gura sobei, doar ceaiul a dormit langa mine. Casa mea e mai calda, si un pic mai moale (desi nu stiu cum e o casa moale). In fiecare zi, m-am indreptat spre serviciu, fara sa ma plang, si uneori am avut senzatia ca am lucrat mai mult ca oricand. Acasa, o luam de la capat. Si orasul meu tot n-a prins viata. La multi ani!
How many times do I have to try to tell you
That I’m sorry for the things I’ve done
But when I start to try to tell you
That’s when you have to tell me
Hey… this kind of trouble’s only just begun
I tell myself too many times
Why don’t you ever learn to keep your big mouth shut
That’s why it hurts so bad to hear the words
That keep on falling from your mouth
Falling from your mouth
Falling from your mouth
Tell me…
Why
Why
I may be mad
I may be blind
I may be viciously unkind
But I can still read what you’re thinking
And I’ve heard is said too many times
That you’d be better off
Besides…
Why can’t you see this boat is sinking
(this boat is sinking this boat is sinking)
Let’s go down to the water’s edge
And we can cast away those doubts
Some things are better left unsaid
But they still turn me inside out
Turning inside out turning inside out
Tell me…
Why
Tell me…
Why
This is the book I never read
These are the words I never said
This is the path I’ll never tread
These are the dreams I’ll dream instead
This is the joy that’s seldom spread
These are the tears…
The tears we shed
This is the fear
This is the dread
These are the contents of my head
And these are the years that we have spent
And this is what they represent
And this is how I feel
Do you know how I feel ?
‘cause i don’t think you know how I feel
I don’t think you know what I feel
I don’t think you know what I feel
You don’t know what I feel
Directed by: Jim Mickle
Written by: Jim Mickle, Nick Damici
Starring: Nick Damici, Connor Paolo, Danielle Harris
While watching Stake Land, one might get the feeling it’s just another Zombieland, without the fun and the zombies.
The movie itself has been compared to horror gems, like Romero’s movies, or Mad Max, I Am Legend, The Road and Book Of Eli. Even though it drags enough elements from each of them, I think Stake Land manages to show to the world what Romero was trying all these years with his zombie flicks.
When you watch Stake Land, you get the feeling of loneliness, that aching pain that doesn’t shut up when you go to bed, the constant fear you have to fight for every breath of fresh air. You also witness the decay of human society – a lesson which you should’ve learnt with the first Night Of The Living Dead films, or along with The Descent and 28 Days Later.
It’s a sharp and sincere movie, with clean cut scenes, but filled with human filth – the real threat out there is not the vamps, but the humans. People have gone crazy in search for a god, mistaken any voice with some kind of power for a Messiah.
It’s a coming of age movie, where the central character gets tougher with every step he takes, but inside he is still the same innocent child missing his family. His companion is a rough man, who barely speaks, motivated by his hatred for vampires, but he is also a noble man, who tries to help anyone he can, keep them safe and not get them in trouble.
I’ve heard a lot of praise for the acting, and when you watch the movie itself, you understand that there are no other actors who could’ve done this job better. Begining with Paolo (who plays Martin) and Damici (Mister), and ending with Cerveris (Jebedia), I think they were all great in their respective roles and they couldn’t have been cast better. Every character is very realistic, their pain seems real and their happiness, though rare and short-lived, is sincere and intense.
What might strike you as a problem – the lack of special effects – I view it as a plus. Special effects distract you from the film as a whole, you don’t get to notice the actors, the director’s hand, the writer’s script. Instead, this movie is based on outdoor shooting, leaving little to the imagination of the viewer, forcing him/her to take the story as it is. We are acquainted with a dry land, almost deserted I might say, inhabited by vampires and crazy religious followers. A land where humanity and humanism are just lost concepts, and
where every turn might be a last turn.
I really thought the music was great for the movie. I only observed it during Martin’s trail of thoughts, although I might be wrong. It’s soothing and peaceful, almost like his inner self, only to be disrupted by vamps or other villains. This brought back memories from The Last House On The Left (1972), where the same kind of music was used, in a slightly different way.
All in all, this film was a great way to spend a boring Sunday afternoon and I would recommend it not only to horror flicks fans, but to drama lovers also – if they can get past all the blood and violence.
In the end, all you have left is hope.
Toată lumea care mă cunoaște știe foarte bine că îmi plac concertele. Îmi plac concertele FOARTE MULT. Astea și cu Buffy sunt probabil cele mai mari plăceri ale mele – în materie de entertainment.
Ok. Aseară am fost la IAMX. Sponsorizat de Beck’s, cu Monarchy în deschidere – but who cares?
N-am citit prea bine mailul de la organizatori, așa că m-am prezentat la locul faptei de la ora 18.30. Am stat în picioare câteva ore, dansând pe David Bowie, Lykke Li, Pet Shop Boys, Morrissey, The Cure și Editors (din ce-am recunoscut eu). A fost ok – pentru warm up.
A urmat concertul celor de la Monarchy, undeva între ora 20 și 21. Nu am ascultat Monarchy până atunci, de ce să zic prostii, și primele piese sunau bine. Chiar foarte bine. Așa că în primă fază i-am catalogat ca fiind ascultabili spre ok. După care am realizat că sunt ca muzica house – nu-ți dai seama ce piesă e, când se termină una și începe alta, chestii din astea care mă irită. Așa că nu mi s-au mai părut atât de tari. Abia așteptam să se termine, mă enerva faptul că erau cam țepeni pe scenă și am o vagă bănuială că solistul nu cânta live – too much autotune of some sorts…
Ăștia au plecat. Pauză vreo 20 de minute, să strângă strângătorii cabluri și aparate. Then, IAMX!
IAMX este o persoană ciudată, o experiență care iese din tipare, pe care, oricât ai vrea s-o încadrezi undeva, nu prea poți. Așa că ori îți place, ori nu. Trebuie să fii în starea lui de agitație permanentă, trebuie să ai senzația aia că trebuie să cauți ceva și nu știi ce, trebuie să te macine ceva, ca să-l poți simți.
Poate părea ciudat unora care nu ”simt” muzica, dar eu îl percep ca pe un om care suferă foarte mult și care reușește să-mi transmită starea aceasta. E un adevărat artist, care muncește atât pe scenă, cât și în afara ei.
Am fost uimită de energia lui și de modul în care se mișca așa rapid de la un instrument la altul.
Spre rușinea noastră, n-a avut un public demn de prestația lui. Am fost un public static, pe o rază de 10 metri în jurul meu, doar eu și încă doi oameni știam versurile și cântam o dată cu el.
A fost, totuși, artist până la capăt, a cântat aproape tot setlistul, în afară de I Salute You Christopher, de pe noul album, și Commanded By Voices, pe care a înlocuit-o cu Skin Vision. La piesele mai lente nu a avut succes, deși mi s-a părut că acolo a pus mai mult suflet. Publicul a rămas inert aproape tot timpul cât a durat concertul. Mi-aș fi dorit să fi fost mai plini de viață, să aibă parte de un public viu. Din fericire, asta nu l-a oprit și IAMX a dat pe scena de la Romexpo 110%.
Mi-a plăcut energia transmisă de cei de pe scenă, mi-a plăcut că nu m-am simțit singură, deși eram printre puținii care cântau cu ei, mi-a plăcut că mi-au amintit cum e să fii jos, mi-a plăcut că m-au făcut să-mi amintesc cum e să fii om.
Am ajuns să iubesc Bring Me Back A Dog și Music People, piese pe care nu le iubeam înainte. Kiss And Swallow a fost genială, la fel și Ghosts Of Utopia și Fire And Whispers. My Secret Friend și Tear Garden au fost geniale, ca întotdeauna. Think Of England mi-a accentuat sentimentul de singurătate și o să o evit în continuare, deși este o piesă superbă. Am așteptat sfârșitul cu nerăbdare, pentru că la final urma să cânte Spit It Out – preferata mea. A fost superb, epic, magnific, și orice alte epitete descriptive ar mai fi de zis pentru a înțelege cât de mult mi-a plăcut piesa asta!
Pentru necunoscători, setlistul complet de la București a fost:
1. Music People
2. Volatile Times
3. Nightlife
4. Ghosts of Utopia
5. My Secret Friend
6. Tear Garden
7. Fire & Whispers
8. Think Of England
9. Bring Me Back A Dog
10. Nature of Inviting
11. Cold Red Light
12. Kiss and Swallow
13. President
14. The Alternative
15. Skin Vision
16. Spit It Out
