A intrat în oraș, trecând sub semnul mare de lemn care avea desenată o fată blondă și bronzată, cu bucle mari și obrajii roșii, râzând cu dinții ei albi la numele scris lângă ea.
Lumina era caldă și vineție, ca de seară de vară, și mirosea a praf peste tot. Deși plin de case și magazine, pe strada principală nu era nimeni. Mara ar fi vrut un pahar de suc rece, și căuta din priviri un hotel unde ar fi putut să stea.
Era o liniște urâtă pe stradă, și parcă inima îi bătea un pic mai tare. Nicio lumină, nicio fereastră, nu se-auzea nici măcar un țârâit de telefon. De parcă cineva ar fi venit să fure tot ce era viu aici.
Ar fi vrut să se dea jos din mașină, dar îi era un pic frică. Întunericul parcă o înconjura, și nimic nu respira acolo.
S-a uitat la toate geamurile din jurul ei, ajunsese deja în celălalt capăt al străzii. S-a gândit că mai bine coboară și caută pe străzile lăturalnice ceva. Se gândea că ce bine i-ar fi prins un pistol acum…
Și-a pus pe ea o cămașă cu mânecă lungă și în spate și-a luat rucsacul. Avea toate actele și toți banii în el, așa că mai bine rămânea cu ea. Când a închis ușa de la mașina, a auzit un scârțâit…
S-a întors speriată, să vadă cine a ieșit din casa din spatele ei. Nu era nimeni, și a putut să observe că la unul din geamuri oblonul nu era bine tras. Părea un pic prăfuit, dar tot orașul era la fel. A ridicat ușor din umeri, lăsând să-i scape o gură de aer printre buzele uscate. Era recunoscătoare că era doar nimic.
A închis mașina, și-a pornit grăbită spre centrul orașului. Văzuse acolo magazine și o farmacie, parcă și un cabinet medical. Trebuia să fie cineva măcar acolo. Pașii o purtau repede pe drumul pe care venise cu mașina, și privirea îi fugea, când în stânga, când în dreapta. Uita să mai respire, încercând să distingă un sunet, orice.
Magazinele erau închise, la fel și farmacia. Deși parcă la farmacie a văzut o mică luminiță prin jaluzele, nu i-a răspuns nimeni, nici la bătăile în geam și ușă, nici la strigăte.
Cabinetul medical era de fapt o casă fără etaj, albă toată, cu o verandă curată. Părea singura casă fără urme de praf pe ea. Pentru o clipă, n-a știut dacă să bată sau nu la ușă. Casa părea specială, puteai să-ți dai seama de asta de departe, și i-ar fi fost rușine s-o deranjeze. A încercat să vadă dacă e vreo lumină în casă, dar n-a putut să observe nimic. Simțea cum liniștea se îngroașă și i s-a făcut frică. S-a întors 2 pași înapoi, voia să se întoarcă la mașină, când a auzit, sau mai mult a simțit, niște papuci târșâind pe o dușumea bătrână. A încremenit, ținându-și răsuflarea, și din nou a auzit sunetul acela de mers de om bătrân. Parcă mormăia ceva.
A năvălit înapoi, aproape aruncându-se pe ușă, nevenindu-i să creadă. A găsit un ciocănel pe ușă și-a început să-l bată cu putere.
Până și-a dat seama că orice zgomot încetase în casă, s-a făcut întuneric.
Învinsă, s-a întors la mașina ei. Noaptea se lăsase peste oraș, liniștea conducea totul, dar până dimineață n-a putut să adoarmă.
La ora cea mai rece, când soarele ar vrea să treacă dincolo și cerul se face iarăși mov, a reușit să adoarmă, ținând strâns la piept rucsacul murdar.
Orașul – partea I
Venea de departe. Atât de departe, și-n timp, și-n spațiu, încât mintea ei refuza uneori să-i spună exact de unde.
Au trecut peste ea și ploi, și soare, frigurile au atins-o, fără s-o impresioneze prea mult. Avea o mașină care uneori îi era umbrelă, alteori doar pat. Cam tare, murdară și neprimitoare, dar totuși mai buna decât praful de pe drum.
Mai avea puțină benzină în rezervor, era aproape noapte, dar gonea de nebună. Văzuse, cu puțin timp în urmă, un semn, așa că acum se îndrepta spre Aave. Un nume ciudat pentru un oraș, parcă intrase în altă țară, dar nu-și amintea să-i fi cerut cineva pașaportul. Oricum nu-l avea.
Ar fi vrut să știe cât e ceasul, exact. Radioul nu funcționa, iar la mână nu avea decât o brățară de piele ponosită și cam murdară.
În intersecție s-a oprit pentru o secundă (dar ce știa ea ce e secunda?), s-a uitat în stânga, apoi în dreapta. Ea ar fi mers tot înainte, ca omul care nu vrea să se hotărască, dar înainte nu era nimic. Nici pădure, nici deșert, nici zgomot. În dreapta era mai liniște și mai cald ca-n iad, în stânga nu părea că e nimic.
A făcut stânga.
A mers puțin pe-un drum de țară și mașina o cam zguduia în sus și-n jos. A mers vreo 10 minute (dar iarși, de unde ar fi putut ști că nu era mai mult?), până a ajuns la o fundătură. De acolo nu mai avea unde să meargă. A oprit mașina, a coborât din ea. Apusul parcă se grăbea s-ajungă pe pământ. Și-a pus mâna streașină la ochi, și s-a uitat în jurul ei. Numai boscheți neîngrijiți și ciudați, miros de iarba uscată de vară, parcă auzea și niște păsări… Nimic nu era prea sigur. A făcut o piruetă, și-a văzut de după niște crengi un acoperiș de lemn. Părea cam scund, și s-a uitat mai bine către el. A dat crengile la o parte, și a văzut că e de fapt un fel de colibă, un bordei de lemn, părăsit și stricat de vreme, pe lângă care trecea un drum.
Era ciudat, ea nu văzuse drumul și s-a speriat un pic, căci nu știa unde să meargă, dar acum a văzut clar că drumul ieșea de sub mașina ei și ocolea căsuța părăsită. Coliba nu era nici închisă, nici deschisă, doar că părea nelocuită. Ca și cum mulți ani cineva a stat acolo, și apoi brusc, într-o dimineață, s-a trezit în altă parte. S-a întors la mașinuța ei prăfuită, a pornit-o și a ocolit căsuța.
În spatele colibei era multă verdeață, de parcă pădurea și-ar fi dat întâlnire cu câmpia fix acolo, dar drumul era singur, fără case sau magazine, fără cale ferată sau urme de om. Copacii erau mari, dar nu erau deși, și iarba era multă, dar nu era înaltă.
În depărtare, parcă scria pe un panou Aave…
Haruki Murakami – 63
Azi ii spunem La multi ani! lui Haruki Murakami. Imi aduc aminte si acum de ziua in care l-am descoperit, voind sa-l compar cu Ryu Murakami. Asa am citit pentru prima data La sud de granita, la vest de soare (publicata prima data in 1992, dar la noi a venit mai tarziu). Nu i-am citit toate cartile, doar In cautarea oii fantastice, Salcia oarba, fata adormita, La sud de granita, la vest de soare si in prezent inca mai citesc 1Q84.
Am remarcat felul ordonat in care decurge povestirea, modul in care, cu fiecare capitol, personajele isi mai dezbraca putin sufletul in fata ta, atentia deosebita pentru detalii atat de mici, memoria gesturilor si cuvintelor, felul in care personajele isi pun sufletul pe tava, modul in care cauta si cerceteaza semnele din fiecare cuvant, privire si gest. Totul mi s-a parut incredibil, Murakami povesteste atat de lin, de grav si de serios, se implica in soarta personajelor sale, e foarte atent la tot ceea ce li se intampla.
Lectura cartilor sale, desi solicitanta (prin multitudinea de detalii prin care esti silit sa treci), e atat de reconfortanta, pentru ca eu am senzatia ca e ca si cum m-as uita la un om care vorbeste cu sine insusi. E aproape un dialog absurd, caruia nu-i poti vedea logica decat daca esti in pantofii persoanei respective.
Murakami reuseste sa creeze din el alti oameni, diferiti si atat de similari, prin luptele lor, gandurile lor, sentimentele lor, emotiile lor. La multi ani!
Review – Kindle Touch Wi-Fi
Prima dată când m-am jucat cu un Kindle (așa-numitul Kindle Keyboard sau Kindle 3), mi se părea greoi și enervant, nu-mi plăcea cum se schimbau paginile, iar e-ink-ul… Nu înțelegeam what the fuss was about. L-am avut câteva zile și, deși îi vedeam utilitatea, nu prea mă înțelegeam cu el. Am revenit la cititul pe telefon sau pe monitor, pentru a continua lecturile de vară.
Prin noiembrie au apărut pe Groupon ofertele la noul Kindle (Kindle 4), la un preț special – 379 de lei. Am văzut și câteva review-uri, și parcă ar fi meritat banii aștia. M-a bătut un gând să-l cumpăr, dar apoi m-am răzgândit, mi-era frică să nu fie vreo țeapă. A venit Crăciunul, a venit și Moșul, și o dată cu el a venit și Kindle-ul meu. Un Kindle Touch, de care m-am bucurat enorm. Pe data de 24, cât am făcut curat și toate alea, l-am lăsat să-mi citească, folosind funcția Text-to-Speech. Din păcate, când am vrut să-l scot din stand by, am observat că butonul de power nu mergea. M-am uitat pe forumuri, pe review-urile de pe Amazon, și se părea că nimeni n-a avut problema mea – toată lumea comenta despre poziționarea butonului și mai ales despre faptul că se putea atinge prea ușor (și deci, închide aparatul). L-am trimis înapoi la Amazon, care au fost drăguți să mi-l schimbe cu unul nou, cadou care a venit fix de ziua mea. De atunci, îl butonez în continuu, și nu mă mai satur de el.
Cel mai mult îmi place funcția Text-to-Speech (mă repet, știu). E utilă când fac treabă sau când mă culc, seara, în locul unui film. Este distractivă, pentru că nu toate cuvintele sunt pronunțate ca lumea, dar bănuiesc că e din cauză că numele japoneze (citesc 1Q84 de Haruki Murakami) sunt mai ciudățele. În română se produce distracția maximă – mai ales dacă sunt și diacritice – vocea metalică pronunță grupurile de litere aproape ca în engleză, și e funny. For a minute or two, că după aia devine enervant.
Cele mai lăudate funcții ale sale sunt ecranul e-ink, bateria, touchscreen-ul, Amazon-ul de unde poti lua cărți, Wi-Fi-ul, 3G-ul (unde e cazul – la mine nu e și nici nu-i duc lipsa). Ecranul e-ink e chiar special, mie mi se pare că răspunde mai bine decât la Kindle 3, e mai rapid, mai fluent – face el un pic de ghosting (rămâne o umbră a paginii anterioare, dar nu e deranjant). Cărțile se văd perfect pe el, nu reflectă lumina, nu îmi obosesc ochii – nu m-au durut deloc cât am citit pe el, e posibil să ai probleme dacă lumina nu e prea puternică (spre exemplu în autobuz).
Bateria ține – eu îl pun în fiecare seară să-mi citească până dimineață, și de pe 5 ianuarie (suntem în 9 acum) nu a ajuns nici la jumătate. Nu ascult muzică la el, deși am spațiu, pentru că am ustensile care sunt mai bune, dar sunetul e clar – sau cel puțin așa pare la Text-to-Speech.
Touchscreen-ul e foarte ușor de utilizat, răspunde foarte repede, mă așteptam să fie greoi, dar am fost plăcut impresionată.
De pe Amazon poți lua cărți, pe bani sau gratis, dar nu știu să vă explic exact care e procedeul, pentru că aveam deja niște cărți în plan și încă n-am purces la shopping. Mai sunt site-uri care dau cărți gratis pentru Kindle, cele mai notabile fiind Project Gutenberg, Polirom și Nemira (asta e doar din auzite, eu m-am uitat și nu mi s-au părut prea gratis).
Wi-Fi-ul merge, 3G-ul bănuiesc că merge. Browser-ul e cam incompetent pentru gustul meu, dar e util, dacă chiar nu ai altceva la îndemână. Un mare minus – YouTube-ul nu e functional pe Kindle.
Pentru utilizatorii de Kindle 3, va fi probabil enervant faptul că nu pot folosi landscape-ul. Am înțeles că e din cauză că ecranul e împărțit în 3 și landscape n-ar putea să “refacă traseul”. Mie una nu mi se pare deranjant – n-am citit niciodată cărțile de-a latul.
Ce se vede când îl conectezi la calculator? PC-ul ți-l vede ca memorie flash (ca un stick usb), se pot pune cărți pe el direct, cu copy/paste, sau prin Calibre (mai sunt și alte progrămele, dar acesta își face treaba până la capăt). Bonus: cu Calibre, vă puteți abona la ziare și reviste și apoi le veți primi direct pe Kindle (asta e din auzite, nu testată de mine personal).
Câte ceva depre aspect… E un aparat ușor, micuț, nemaipomenit pentru o domnișoară. Ecranul are 6 inch, e un e-ink cu multi-touch (touch-ul e bestial, sincer mă așteptam să răspundă greu, dar cel puțin când tastez cuvinte întregi mă înțeleg parcă mai bine decât cu iPhone-ul), datul paginii e foarte smooth (și mie una mi se pare că e mai user-friendly decât Kindle 3).
Are 213 g, 17.2 x 12 x 1 cm ca dimensiuni, o mufă micro usb, un jack standard de 3.5 mm, cablul de date vine în pachet, dar fără priza de perete (nenecesară aș zice eu, pentru că cine are un device de genul ăsta, are și laptop/calculator), produsul vine ambalat într-o cutie simplă, maro.
Kindle Touch e mic și are nevoie de protecție, mai ales pentru ecranul care mi se pare foarte sensibil. Până acum, n-am găsit încă o husă/copertă care să mă mulțumească măcar la aspect (că scumpe mi se par toate) – mi se par oribile (ori prea negre, ori prea țipătoare, materialul pare ieftin, un fel de carton/imitație de plastic urât). Plus că majoritatea au închidere magnetică, și am înțeles că în trecut au stricat niște aparate cu husele astea, iar eu nu vreau să risc. O să încerc să găsesc o husă/pouch de tabletă de 7 inch drăguță, grosuță și rezistentă pentru Kindle-ul meu.
Ce-mi place? Ecranul, Text-to-Speech, sunetul destul de clar, faptul că poți mări/micșora fonturi (la PDF-uri nu se poate), suportul Amazon (se pot trimite cărți pe mailul de la Amazon, cu subiectul Convert, și le primești înapoi în format mobi), Calibre (un soft foarte util), aparatul e ușor și foarte comod de ținut în mână, touchscreen-ul care reacționează foarte rapid.
Minusuri? Avem. Browser-ul e cam împiedicat, YouTube-ul nu merge (nu suporta Flash), unii ar zice că e aiurea că nu are landscape.
Two Kings…
Azi e ziua lor, merită și ei niște La Mulți Ani! Ladies and gents, în ordine cronologică…
1935: Elvis Presley was born, some years later, the girls were on fire.
1947: David Bowie was born, some years later, girls, boys, Mick Jagger and Iman were on fire.
Vise de copil
În ultima vreme, îmi amintesc tot mai des de mine când eram copil. Nu pot sa zic ca eram tristă (neapărat) sau că o duceam mai bine (neapărat), cert e că lucrurile erau puuuuuțin mai altfel.
Mă sperie ce-au devenit copiii de azi, chiar dacă singurul meu contact cu ei este când îi văd prin autobuz sau pe stradă. Mă întreb ei ce visează, dacă își fac planuri, cum ne făceam noi, și dacă se laudă, cum o făceam noi când eram mai mici. Oare au loc dialoguri de genul: e mai frumos să fii doctor…, ba nu, e mai frumos să fii avocat…? Era o mândrie să-ți alegi ceva, orice, și să te ții de visul ală cu dinții. Nimic din ce mi-ar fi spus mie cineva nu mi-ar fi schimbat părerea, și m-aș fi certat și bătut cu toată lumea care ar fi îndrăznit să mă contrazică. Oare ei visează să fie doar bience, adeline, băneli și columbeni?
Copiii de la bloc visau cât de cât normal: doctor, avocat, ocazional reporter. Nu prezentator/asistentă, ci reporter adevărat, specia care merge pe teren și face treabă. Unii încă mai visau să fie astronauți. Toți visau ceva, și nimeni nu-și dorea să fie reality star sau fotbalist.
Țin minte că eram mică-mică, și mama mereu îmi povestea ce făcea la serviciu (era chimistă), și mi se păreau așa palpitante poveștile cu miscroscopul și eprubetele, încât mult timp (cam de pe la 6-7 ani încoace) a fost singurul meu vis. Am ascultat poveștile mamei și, mult timp, am urmat calea asta, doar puțin în facultate am derapat. Am ajuns ceva tot pe-acolo, dar parcă mai bine, și e parcă un pic mai frumos.
Am mai vrut să fiu arheolog. Devoram documentarele în care unii, mai bătrâni ca Indiana Jones și fără pălăria șmecheră, căutau în praf semne vechi și oale sparte, a căror vreme apusese de mult. Visul ăsta a avut o viață mai puțin scurtă, cam până prin liceu, pentru că mă cam lămurisem că arheologii și alții de la uman nu prea au pâine pe masă.
Fotograf a fost, probabil, visul copilăriei mele, încă de pe la 7-8 ani, și pe care uneori încă regret că nu mi l-am îndeplinit. Aveam acasă, cine știe de unde, o carte despre developat poze și despre cum e să fii fotograf începător. Am citit cărțulia aia mică și albastră din scoarță-n scoarță, de câteva ori, și îmi tot imaginam cum o fi să fii tu cel care vede oamenii altfel, și cum o fi să te duci în camera obscură, să vezi lucruri ascunse, nevăzute de alții. Nu-mi plăcea să pozez, dar aș fi făcut poze, daca aș fi știut cum, și-aș fi fost bucuroasă. Cu anii, au apărut alte camere, mai mici, mai bune, digitale, nu mai era nevoie să te ascunzi în spate să developezi filmul… Și m-am ferit de ele, pentru că magia a dispărut. Da, e simplu să aduni imagini, dar nu mai e simplu să aduni amintiri. Încă nu am cameră (doar pe cea de la mobil).
Între timp, am mai crescut puțin, visele s-au schimbat nițel, cred că era în preajma perioadei în care am participat la un anumit game show (prezentat de Horia Brenciu/Liana Stanciu). Am participat acolo, mi-am făcut damblaua, iar asta, cumulat cu tot felul de filme (cred), m-a făcut să vreau să lucrez în TV. Ori să fiu inginer de sunet (mi se părea foarte incredibil de cool să fii șef pe butoane – încă mi se pare foarte incredibil de cool), ori să fiu cameraman (să fiu eu the all-seeing-eye). Astea au murit repede – pe la 15-16 ani, pentru că într-un oraș mic e cam greu să atingi lucrurile astea pe viu. În aceeași perioadă, m-am apucat să visez că vreau să lucrez în radio, mi se părea așa relaxant să nu ți se vadă fața, să fii doar tu cu microfonul și muzica bună. Bineînțeles, când am lucrat efectiv la radio, tremuram și când eram singură la înregistrat știrile. Noroc că a fost o perioadă scurtă, nu m-a traumatizat prea tare. Aș face-o din nou și, cu riscul de a părea încrezută, aș fi mai bună și mi-ar plăcea mai mult.
Visul constant în viața mea a fost să scriu. Dacă mă întrebai când eram mică ce vreau să mă fac, aș fi zis fără tăgadă: învățătoare, educatoare, scriitoare, poetă și cântăreață. Le voiam pe toate o dată, și nu mi se părea mult. Cu anii, am renunțat la cariera în învățământ (cam prin liceu s-a întâmplat minunea) și la cea în muzică (după 9 ani de cor, am realizat că oricum sunt prea timidă să cânt pe scenă, and I was no Whitney, deși nu-s total afonă). Am început să scriu în clasa a treia și, deși mă mai abat de la drumul ăsta, nu-l părăsesc complet niciodată.
Acum, pe drum, cât încă nu mi-am terminat călătoria, aș spune că sunt mulțumită de ce s-a întâmplat cu mine. A fost greu, uneori a fost foarte greu, dar faptul că am ajuns cât de cât unde voiam mă mulțumește și, mai mult decât atât, mă bucură.

