Sunetele ard, dor, frământă carnea…
Sunetele trec prin mine, căutând scăparea.
Mă mănâncă pielea, fără să am răspunsul,
Neștiind nici măcar întrebarea.
Ustură, suspină, tremurândă,
Tăcerea ce se scurge peste mine.
Gura mea-i tot flămândă,
Aș vrea doar să ajung la tine.
Te căutam, fără să știu, fără să simt, fără s-ascult,
Părinții îmi spuneau lucruri atât de sfinte,
Și eu nu mai voiam să știu cum sunt.
Mă tot loveam de umbra casei mele,
Pe-alei umblate și poteci prea grele,
Tot căutând îmbrățișarea,
Focul și ardoarea.
Te căutam, să mă-ngrijești,
Și te lăsam să amăgești
Singuratea și pustiul,
Sufletul meu gol și nesfârșitul.
Te căutam, ca să mă ții în brațe,
Să te lovești în pat de cotul meu,
Să mă acoperi cu o mână,
Să de descoperi dup-o săptămână…
Te căutam, voiam să fii al meu,
Mă împleteam încet cu tine
Și tu fugeai mereu
De mine.
încet, se stinge flacăra,
și-ncet se mai strecoară
fior de seară și, amară,
parcă nu mă mai suport.
în urmă, pe sub pași, troznesc
vise uscate, gânduri chircite,
tăcere și speranță, împletite,
se agonisesc.
cenușă a rămas sub pașii din apus,
flăcările-n brațe s-au cuprins,
sub suflului aerului s-au tot încins
și în tăcerea nopții-ncet s-au stins.
M-aș hotărî,
De ai avea ce să-mi oferi,
Îmi zice primăvara,
Și-aș lăuda în tine tot,
De dimineață până seara!
Ți-aș da și flori,
Și te-aș picta pe cer,
Te-aș strânge-n brațe de atâtea ori!
Dar ești hain,
Mereu mă cerți:
Că e prea soare și prea cald,
Că vântul meu te bate mult prea tare,
Și-ai vrea eu la picioare să îți cad,
Ca-n fața zeului cel mare.
Mereu mă cerți,
Nimic nu ți-e de-ajuns,
Nici umbra soarelui de sus,
Nici murmurul de vânt,
Nici norii din apus.
Mereu mă cerți
Și nu știu ce ai vrea,
Când tot ce eu îți puteam da
Deja ți-am dat și ți-am tot oferit,
Sufletul tot l-ai găurit,
Și-n scrum ai prefăcut, amar,
Tot ce puteam să-ți dau în dar…
What do you know?
What do you feel?
You see my soul
And see me kneel,
You see me stripped
And bare
And cold,
And this makes me feel so old…
Vorbe din vorbe,
Tăcerea ce moare,
Aș vrea să te știu
Și timpul ne doare.
Secunda mă plouă
Și între două
Tăceri
M-apropii de soare.
Nu știi să minți,
Îi zise ea.
Și râsul ei umple-ncăperea,
Și parc-ar transforma în sfinți
Tot ceea ce durerea
Ascunde-n ea.
Nu știi s-ascunzi,
Nu știi să taci,
Și câteodată te îmbraci
În oameni mici și răi și uzi,
Și-atunci eu n-aș mai vrea decât să taci.
Nu știu nimic.
Mă-nvârt în mine și nu-nvăț,
Mă caut și nu mă dezvăț
De îmbinare, de-ntrebare,
De-astă durere mare.
Nu știu nimic,
Sunt pustnic prost.
Viața mi-am învătat-o pe de rost.