Daca ar fi sa plec in clipa asta, m-as gandi de doua ori inainte. Sunt atatea lucruri nerezolvate in Bucuresti, as vrea sa te iau cu mine, dar ce facem cu disertatia si serviciul si banii? Si ce ne luam la noi? Si ce lasam acasa? Si cine ne uda plantele? Si cine da de mancare cainilor?
Intotdeauna am vrut sa fiu o spontana, dar stomacul nu ma lasa. In clipa in care lucrurile se deranjeaza cu un milimetru, incepe sa ma doara si ma sufoc si am crampe, mainile imi transpira si imi tremura si nu prea mai stiu cum ma cheama.
Daca ar fi sa ma uit la viata ca la o calatorie lunga, pana acum biletul meu e cel mai ieftin. Pe drumuri umblate, fara masa in plus, fara cafea sau coniac, nici macar o perna pe care sa ma sprijin cand ma ia somnul. E ca si cum uneori n-am curaj sa pasesc, desi as vrea sa gasesc asta in mine.
Imi place confortul de langa tine, pentru ca te cunosc si stiu ca, daca lucrurile se duc la vale, ma tin de tine si te mangai si imi dau seama ce sprijin esti. Langa tine, nimic nu se duce la vale, si decat o viata boema, prefer asta.
Calatoria asta e ca un drum cu trenul – clasica, fara surprize, cu biletul platit pana la capat si nici macar controlorul nu vine sa ma mai intrebe daca am platit sau nu. Iar ce e mai important e ca in pretul biletului esti tu si uneori ma simt de parca as fi castigat la loto.
