I am replaceable.
For each fiber of my being,
There’s another one getting born,
And there’s another one getting dead,
And all the sounds in between those stages
Are screaming loudly in my head.
You are so far away from me,
And that only makes me think you have forgotten
The nights, the days, the sounds,
The feelings, and the words, and the whispers.
Replace me with hope.
Replace me with sorrow.
I don’t give a damn, really,
But do something about tomorrow.
I am here to own this part,
Because there’s no more room
Inside this awful heart
For memories, and for regrets,
And for all your forgotten secrets.
I am here to be myself,
To get out of my shell.
I am here to be your best,
Please forget about the rest
Of my life, of my fears, of my desires.
Please, help me burn this fire.
ma descoperi cu toamna si ploaia,
si daca atingi vapaia
ce arde toata-n mine
sa stii ca iti va fi bine.
ma descoperi din cuvinte dezbracate,
cuvinte sfinte inmuiate
in sudoare, fericire si iubire,
pana cadem in nesimtire.
ma descoperi in secunde si-n priviri,
si vii sa-mi faci tu alte amintiri
de bine, bun si zambet si iubire.
spune-mi, tu crezi in fericire?
Noaptea e rapida si rece, cruda si pustie si fara oameni. Pasul ei se grabeste acum, dar e un pic cam prea tarziu, se gandeste cu amaraciune. Strange la piept o punga de cadou cu o carte si o jucarie de plus. Ciorapii albi sunt murdari si uzi, rupti in locul in care si i-a agatat la scoala si rupti in locul in care el a tras de ei.
Masinile trec in continuu pe langa ea, si da ture de bloc, incercand sa ajunga in alta parte, dar nu acasa. Stie unde vrea sa ajunga, dar nu stie cum, asa ca inca incearca, cu ochii impaienjeniti si obrajii uscati.
Ultimele doua mesaje de la el sunt de acum o ora, cand lucrurile erau dubioase tare. Strada era pustie atunci, cu exceptia unui tip nu foarte masiv, si ea mergea vesela butonand telefonul. Nu mai avea castile in urechi, dar zambetul era pe fata. Era bucuroasa si stia de ce, dar nu cred ca voia sa spuna cuiva.
Tipul ala a traversat strada in directia ei, dar in loc sa mearga spre oras, s-a tinut dupa ea. Tipul ala era ciudat si butona si el telefonul, asa ca ea a bagat pentru cateva secunde telefonul in buzunar. Partea proasta e ca el s-a prins ca ea s-a prins (pentru ca, fuck it!, e o fiinta evidenta), asa ca a grabit pasul pana cand mai erau maxim cinci metri intre ei.
Intre noi fie vorba, cinci e un numar frumos, si distanta asta e perfect acceptabila pe lumina, intr-o lume normala. Dar in viata de zi cu zi chiar nu e, nu in orasul asta haotic.
Aia cinci metri s-au dovedit ineficienti, insuficienti. Pentru ca in secunda urmatoare capul i s-a lovit de un perete, si o mana i-a acoperit gura. Pentru ca lucrurile scapa de sub control, indiferent de cat de copilaresti sunt ciorapii tai, si pentru ca lucrurile urate sunt acolo sa te atace fara motiv.
In timp ce lucrurile urate o atacau fara motiv, in mintea ei urla un singur lucru: nu din nou. Nu din nou. Nu din nou. Nu din nou.
Nu din nou spaima, si nu din nou neputinta. Nu din nou teroare si nopti albe si neputinta. Si nu din nou spaima si nu din nou groaza si neputinta.
Cheia o avea in mana, ca de obicei. Cheia pe care o tine mereu pe deget era in mana, nu pe deget, dar era acolo. Nu putea sa strige, pentru ca ii era rusine sa fie din nou victima, dar putea sa ii infiga o cheie in ochi. Putea sa-l raneasca mai rau decat se astepta el, cu sufletul lui meschin si negru, si o sa-i arate asta!
Spatele ei era sprijinit de un perete rece, si mana dreapta tinea strans punga de cadou. Cheia a descris un arc rapid in aerul rece de iarna, si s-a infipt in gatul lui.
Am gresit! Am gresit! Am gresit!
Creierul ei striga de spaima, dar a tras cu putere de cheie, brazdand gatul uracios. De soc si uimire, s-a trezit ca ridica piciorul drept si-l loveste fix intre picioare. Bine ca avea bocanci sanatosi, cu catarame si de toate!
Tipul s-a lasat in genunchi, icnind si injurand-o:
Curvo!
Stia ca e curva, nu e primul de pe strada care i-a spus asa, dar a luat-o la fuga.
Cheia in mana stanga, cadoul in dreapta. Capul o doare mai rau ca oricand, dar macar e bine.
—
De o ora se plimba de nebuna. De o ora masinile care erau disparute au inceput sa apara in cartier. Oamenii se intorc acasa si oamenii nu stiu. Si brusc telefonul suna, dar ea nu poate sa raspunda.
„Nu iubesc decat ce trebuie”,
Recita ea cu degetul in aer,
Si trage suflul tot in piept
Si ma intreb
„Eu oare cand ma mai destept?”
„Nu mananc decat ce-i bun,
Ce face bine la ficat,
Sincer sa-ti spun,
Tot ce e verde si curat si dulce,
Cat poate corpul meu tot duce.”
Si ma gandesc in sinea mea
„Pai hmm… Cum e sa fii asa cuminte,
As fi si eu, dac-as putea,
Dar parca-mi plac pacatele prea sfinte.
Imi place ciocolata si friptura,
Si noptile tarzii din dimineata,
Cred ca nu am gustat nicicand prescura,
Dar am alunecat de vreo trei ori pe gheata.
Imi place sa iubesc fara tagada,
Cu patima ascunsa in ograda,
Cu inima pusa-ntr-o farfurie,
Pe care sa ti-o dau chiar tie.
Imi place sa creez scenarii multe,
Si visele mele nu-s niciodata mute,
Cuvintele vin rotocoale doar spre tine,
Caci vreau sa-ti spun cat e de bine.
Nu, nu iubesc curat si sanatos,
Si mai mananc si de pe jos,
Oasele mele-s obosite, dar nu-i bai,
Stiu ca daca iti dau ceva, tu tot mai multe ai,
Iara pe dos este la fel de-adevarat,
Asa ca te invit sa ne iubim curat.”
stii, eu m-am invatat cu iubirea
si cu infatuarea,
cu gelozia si scaparea
pe care-o ai in celalalt de langa tine,
dar eu inca nu m-am invatat cu tine.
m-am invatat cu zambete si cu bucurie,
cu dimineti prelungi si nopti cam scurte,
dar cine sta sa le adune, sa le uite,
cand orele se fac gramada nu stiu cate?
m-am invatat cu tot ce-i bine si frumos,
mananc organic, bio, sanatos,
respir doar aer bucuros
din pat, din dragoste si de pe jos.
tot ce-mi amintesc din viata
se duce naibii, dom’le,
caci timpul meu de dimineata
e plin cu alte treburi, mai frumoase,
e plin de zambete secrete.
eu vreau sa-mi amintesc de-acuma doar de tine
si, de nu iti convine, bine,
sa stii ca eu fac tot ca mine.