casele mele inca nu s-au construit,
n-am caramizi, si nici mortar,
cimentul mi s-a intarit doar pe picioare,
si-as vrea sa fug departe,
dar ma doare
sufletul
ca poate vantul si cuvantul
imi vor stramba din nou
zambetul
atat de rece si pustiu.
eu ratacesc si inca nu stiu,
n-am casa, loc de atarnat de oase,
n-am liniste, dar poate
le voi gasi candva pe toate.
cu tine, fara tine, nici ca-mi pasa.
eu doar vreau sa fiu din nou acasa.
Nu-mi cer osanda. E o vorba auzita de mult de mine, spusa de bunica mea. O auzeam de cate ori isi spunea cate un of pe-acasa, semn al omului care indura si face, fara sa se planga prea mult. Vorbea cat putea despre ce o durea pe ea acolo, si apoi o lua de la capat.
Intodeauna o sa apreciez treaba asta la batranii nostri. Au indurat multe rele, multe greutati si multe lipsuri, si nimic nu i-a invins.
Cand simt ca nu mai pot, mai lasa un pic greutatea jos, se uita in stanga, apoi in dreapta, mai scot o vorba cu inteles pentru cine-i asculta, apoi o iau de la capat. Nu-si cer osanda.
Vorbe inspirate de articolul asta.