Si ce sa-ti zic cand nu stiu ce sa-ti zic? – Part 1

Dupa amiezile sunt salbatice in orasul asta. Odata ce vine vara, lucrurile se precipita atat de mult, iar timpul devine atat de confuz, incat nimic din jurul tau nu te mai descalceste din locul asta.

Verile de aici sunt pline de praf si de femei, de suflete goale, sperante desarte, vise neimplinite si taceri ascunse in piatra orasului.

Vlad e un om ca oricare altul, dar Vlad inca mai crede ca e special. De trei luni isi cauta un job nou, pentru ca locul in care lucreaza acum nu mai e ce vrea. De fapt, in orasul asta mereu simti ca nu e locul tau unde esti, si mereu te zbati sa te muti de-acolo, sa ajungi in alta parte, unde visele sunt mai aprige si iarba e mai verde. Dar orasul asta e atat de aiurea, incat atunci cand ajungi in acea alta parte, realizezi ca nu e cel mai bun lucru care ti se poate intampla.

Asa si cu Vlad.

S-a zbatut sa ajunga in corporatia asta de unde se chinuie sa fuga acum, dar lucrurile par mai dificile de facut, asa ca ramane sa se vada cu ea in fiecare zi la bidonul de apa pe care-l impart cu restul biroului, sperand ca niciunul din ei nu va ceda si va sparge o tacere ciudata.

Ea e Bogdana. Mama lui Vlad i-a zis sa nu se incurce cu o femeie cu un nume atat de masculine, dar cumva ochii ei albastri au contat pentru el mai mult decat sfatul mamei sale. Asa ca a invitat-o pe Bogdana in oras, sa se bucure de ochii albastri si in timpul liber, nu doar la birou.

Prima lor intalnire a fost frumoasa – ea avea o rochie alba, care stralucea pe pielea ei bronzata. Abia se intorsese de la mare, asa ca parul ii stralucea, auriu, in razele soarelui de oras prafuit, si sandalele ei romane se impleteau pe un picior subtire de fata tanara.

Bogdana, in afara de faptul ca avea un nume puternic, mai era si mai mare decat el. Avea 32 de ani, desi nu-i dadeai mai mult de 25, si avea un zambet molipsitor. Vlad cam uitase cum se zambeste, dar cu ea chestia asta nu mai parea atat de dificila.

Un frappe si o bere rece i-au legat pentru o seara.

Un sarut si o palma i-au despartit pentru totdeauna.

Vlad scutura din cap, la amintiri din astea triste. Incearca sa uite care din ei a fost mai bou si mai prost, si ocoleste cu mare spor bidonul de apa pus la comun. Daca nu s-ar fi intamplat ce s-a intamplat, ar fi fost inca impreuna cu Bogdana, dar asa…

De 3 luni cauta un alt job, in alt loc – strain lui si strain Bogdanei, pentru ca nu mai suporta sa o priveasca.

Continuarea, data viitoare.

Blessed

I close my eyes,
The world is closed,
Inside my arms
The world opposed
This hefty sound
Inside my mind,
Inside the trembles,
Inside the blind.
As everything foretold this life,
As low and up are on the bind,
I try to hide inside
This bloody knife.

My god is numb,
My food, your thumb,
And I am left so cold and dumb.
Do you recall the days of numb,
When all the light and heat were sum
Of life and death and all the rest?
With misery and hate I am so blessed.

Cuptorul

Stii cuptorul asta mare,
Cate-aduna-n dansul oare?
Dansuri, pecete, cetate,
Bunatati de mult uitate.
Vise, gangureli si vorbe,
Re-ncalzite, supe, ciorbe,
Prafuri lungi, siroaie-albastre,
Juraminte de-ale noastre.
Si aici eu te-as pastra,
Foarte aproape, sigur, da,
Sa ramai copil mereu,
S-ai un singur dumnezeu.

M-aș pierde, dacă aș ști că m-ai găsi,
Și mi-aș ascunde ochii de plăcere.
Dar tu nu aduci decât tăcere,
Și știi că aduci numai durere,
Și eu nu cred că aș putea
Vreodată suporta
Atâtea lucruri rele să le iau asupra mea.

N-aș mai trăi, știi bine c-aș muri,
Dacă mi-ai ciopli tu piatra de la cap,
Dacă mi-ai face un sicriu în care să încap,
Și dacă ar fi suficient să scap
Din viață fără tine,
Căci știi că nu mi-e bine
Când dimineață sunt doar eu cu mine.

Din tot ce-aș face, nimic n-a fost făcut.
E prea târziu,
Și am tăcut prea mult.
Nimic nu am, nimic din ce n-am dat,
Rezultatul e tot la fel de vid, de plat.

Intotdeauna

Intotdeauna-i pasager,
Nu stiu ce vreau, dar stii ce-ti cer,
Scaldati doar in lumina lunii
Vreau sa dansam noi ca nebunii.
Intotdeauna moare ieri,
In fiecare seara tu imi ceri
Sa prelungesc un chin fictiv,
Iar eu iti spun ca esti naiv.
Intotdeauna tot răsare
Speranța de care toti iti zic ca moare,
Aduce dimineata, zambete si soare,
Iubire, fericire, totul. Oare?!

Film, vin si lumanare

Film, vin si lumanare,
Totul inima nu are,
Si e ca din intamplare
Ca stam sub acelasi soare.
Si vina nimeni nu are,
Amandoi stim ce ne doare,
Stim ca raul e prea mare
Sa mai fie indreptare.
Dar cu timpul poate… Oare?
Poate avem o sansa mare
Sa gasim ce nimeni n-are:
O iubire ce nu doare.

scrisoarea

ti-am citit din scrisoare,
fara sa stii cat ma doare
sa vad atatea cuvinte pe-o foaie
care-mi frang inima, ma indoaie.
si nu stii pustiul din mine, ma arde,
e ca atunci cand citeam dintr-o carte,
deserturi urate, aride, departe,
ecouri fara lumina, si sparte.
si nu am cum sa te-ntorc inapoi,
si stiu ca de-acuma nu mai suntem in doi.
tot ce tacerea n-a spus intre noi,
sunt mirosuri uitate de morti si strigoi.
ai zis ca iubesti doar amintirea.
pe mine deloc, asta e stirea.
incerc sa nu plang, dar ma pierd cu firea,
apa asta adanca aduce si nemurirea…