Noaptea e rapida si rece, cruda si pustie si fara oameni. Pasul ei se grabeste acum, dar e un pic cam prea tarziu, se gandeste cu amaraciune. Strange la piept o punga de cadou cu o carte si o jucarie de plus. Ciorapii albi sunt murdari si uzi, rupti in locul in care si i-a agatat la scoala si rupti in locul in care el a tras de ei.
Masinile trec in continuu pe langa ea, si da ture de bloc, incercand sa ajunga in alta parte, dar nu acasa. Stie unde vrea sa ajunga, dar nu stie cum, asa ca inca incearca, cu ochii impaienjeniti si obrajii uscati.
Ultimele doua mesaje de la el sunt de acum o ora, cand lucrurile erau dubioase tare. Strada era pustie atunci, cu exceptia unui tip nu foarte masiv, si ea mergea vesela butonand telefonul. Nu mai avea castile in urechi, dar zambetul era pe fata. Era bucuroasa si stia de ce, dar nu cred ca voia sa spuna cuiva.
Tipul ala a traversat strada in directia ei, dar in loc sa mearga spre oras, s-a tinut dupa ea. Tipul ala era ciudat si butona si el telefonul, asa ca ea a bagat pentru cateva secunde telefonul in buzunar. Partea proasta e ca el s-a prins ca ea s-a prins (pentru ca, fuck it!, e o fiinta evidenta), asa ca a grabit pasul pana cand mai erau maxim cinci metri intre ei.
Intre noi fie vorba, cinci e un numar frumos, si distanta asta e perfect acceptabila pe lumina, intr-o lume normala. Dar in viata de zi cu zi chiar nu e, nu in orasul asta haotic.
Aia cinci metri s-au dovedit ineficienti, insuficienti. Pentru ca in secunda urmatoare capul i s-a lovit de un perete, si o mana i-a acoperit gura. Pentru ca lucrurile scapa de sub control, indiferent de cat de copilaresti sunt ciorapii tai, si pentru ca lucrurile urate sunt acolo sa te atace fara motiv.
In timp ce lucrurile urate o atacau fara motiv, in mintea ei urla un singur lucru: nu din nou. Nu din nou. Nu din nou. Nu din nou.
Nu din nou spaima, si nu din nou neputinta. Nu din nou teroare si nopti albe si neputinta. Si nu din nou spaima si nu din nou groaza si neputinta.
Cheia o avea in mana, ca de obicei. Cheia pe care o tine mereu pe deget era in mana, nu pe deget, dar era acolo. Nu putea sa strige, pentru ca ii era rusine sa fie din nou victima, dar putea sa ii infiga o cheie in ochi. Putea sa-l raneasca mai rau decat se astepta el, cu sufletul lui meschin si negru, si o sa-i arate asta!
Spatele ei era sprijinit de un perete rece, si mana dreapta tinea strans punga de cadou. Cheia a descris un arc rapid in aerul rece de iarna, si s-a infipt in gatul lui.
Am gresit! Am gresit! Am gresit!
Creierul ei striga de spaima, dar a tras cu putere de cheie, brazdand gatul uracios. De soc si uimire, s-a trezit ca ridica piciorul drept si-l loveste fix intre picioare. Bine ca avea bocanci sanatosi, cu catarame si de toate!
Tipul s-a lasat in genunchi, icnind si injurand-o:
Curvo!
Stia ca e curva, nu e primul de pe strada care i-a spus asa, dar a luat-o la fuga.
Cheia in mana stanga, cadoul in dreapta. Capul o doare mai rau ca oricand, dar macar e bine.
—
De o ora se plimba de nebuna. De o ora masinile care erau disparute au inceput sa apara in cartier. Oamenii se intorc acasa si oamenii nu stiu. Si brusc telefonul suna, dar ea nu poate sa raspunda.
