Arhive categorii: literatura

fucking fire

Posted on by
Răspunde
the fucking fire of the fucking world,
you burn around me,
and i am torn
between your warmth
and your desire,
i wanna swallow you,
you fucking fire!
and when you burn my insides into ashes,
i’ll fucking turn you into flashes,
i’ll use you up and burn you down,
i’ll step on you and wear your crown!
and when you burn my outsides into piles of dust,
i’ll fucking fight you with my rust,
i’ll stop you anyway i can,
and you’ll never say „she’s stupid and she ran”!
and when you’ll die, you fucking fire,
you and your motherfucking choir,
i’ll spit your fucking, stupid face,
and you’ll just say my fucking name „you did it, ace”.

Kings

Posted on by
Răspunde

I keep my kings in little boxes,
the littlest of the littlest,
and strangest of foxes,
and every desire I have I hid it in houses
of unsung mystery and of rockets.

I keep my kings in little boxes,
but do you wonder about the causes?
Cause I never do, and all of my closets
are filled with desire and I’m unconscious.

I keep my kings in little boxes,
the littlest of stories, the strangest of axes,
and after they get out they smell like the chocolates
I always forget to eat when the watches…

Marry

Posted on by
Răspunde

I’ve been asked to marry a guy tons of times. No, literally. It’s been tons of times when guys have considered me marriage material, and all I managed to do was putting off the inevitable.

Guys asked me this on their death bed (sorryimnotsorry), in the park, on the internet, in Stockholm (my favorite city) and at home.

But mostly, they asked me because they didn’t felt that I was theirs, I suppose. I always kept a bit of myself to myself, so this archaic method should’ve ensure the everlasting happiness that they couldn’t provide for themselves.

But it’s the moment I was asked at home, in the sanctity of my soul, that this request felt more normal and more sincere than ever. It was the moment I truly felt the need to accept. And I did.

Carl

Posted on by
Răspunde

„I wonder where this disappearing act is from. It started long time ago, when lights went out, when freezing time was on, when only bad stuff could happen. Under the rocks of incredible cold, there was nothing, and under that big pile of nothing, there was me. And I was young, and scared, and now I’m old and scared, and who the fuck cares, right?!

Right!

All those bitches, all those fuckers, they mean nothing. A little more nothing than me, to be honest, but still nothing. Words fall in and out of me, everything cuts like a knife, and this radio is zooming me out.”

Carl’s book was of great misunderstanding. His 16 years meant nothing for all that hate and bitterness, and he couldn’t understand why he had to read this shitty text for school, when girls were in order. Like, girls with pink panties, and thigh-high boots, even if they weren’t allowed. Girls with ponytails and girls that rocked the goth trend with such an ease.

Mostly, girls with boobs.

Carl wasn’t stupid. He knew that most of the girls had boobs, and even some of the boys. He didn’t have a type yet, he usually liked the perky and alive variety, so anything that walked on their own two feet was deemed to be at least acceptable.

Carl, however, was no prince. He wasn’t even a frog. He was short and stout, with yellow, crooked teeth, and ginger hair. He could’ve been the Ron at his school, but there was no Harry cleaning his glasses. As for Hermione, let’s just say she was busy doing someone else.

But Carl wasn’t phased out by this. No, au contraire, my friend. He was just as obnoxious and boring as before, albeit a little bit more smug and, under that mask, a little more scared. Carl was just asking for it, but he didn’t knew it at the moment. Cue evil laughter.

Si ce sa-ti zic cand nu stiu ce sa-ti zic? – Part 5

Posted on by
1

Bogdana n-a fost intotdeauna mare si tare, ba dimpotriva. Cand era tanara, era chiar mica si moale. Bataia de joc a cartierului, cu un tata betiv si o mama curva, cu frati mai mari care stiau deja ca din droguri si fetite poti obtine bani si cu surori mai mari care deja procurau banii aia.

Nu stiu cum s-a facut, ca Bogdana n-a reusit niciodata sa adere la viciile familiei ei. Atata doar ca, urata de ei si respinsa de restul lumii, s-a vazut la marginea cercurilor, in aparenta mari, dar in esenta foarte mici. Si cumva chestia asta a motivat-o pana intr-acolo incat a ajuns cineva smecher.

Cineva-ul asta smecher s-a luptat cu lumea si cu toti, dar intotdeauna cu ea insasi, pentru ca nu avea dusman mai mare sau mai aprig. Furia ei nerecunoscuta cu voce tare, tremurul mainii atunci cand gresea ceva, privirea pierduta in cercuri mari de oameni, hotararea cu care lua decizii – toate s-au nascut si crescut in ea din nimic, ca un caracter proaspat pe o planeta stearpa.

Cand a cunoscut-o Vlad, Bogdana deja era crescuta si inraita. Oamenii o lovisera destul de tare, dar nu atat de tare precum a facut-o ea.

A invatat ca viata e dura, asa ca s-a decis sa-i dea o lectie. Pe gratis – ceea ce, in lumea ei, e o mare realizare.

A calcat pe toate cadavrele disponibile, si cand n-a mai avut cadavre, si-a facut rost de altele proaspete. Barbatii au fost in viata ei multi, si fiecare din ei o oprire necesara. Asta s-a intamplat constant pana cand Bogdana n-a mai avut nevoie de opriri, ci doar de cuceriri. Dupa aceea, barbatii au devenit niste versiuni mai slabe ale barbatilor care au fost opririle ei pana atunci, si pe cei care s-au transformat in cuceriri a stiut sa-i tina la distanta, sa ii modeleze si sa-i captiveze, fara ca vreunul din ei sa realizeze. Fara ca ea sa vrea sa fie ceva mai mult.

umbrela

Posted on by
Răspunde

umbrellas-1nu mai miroase a cafea.
miroase-a căpșuni sălbatice
și-a căldură de zăpada,
a curți pline de praf
și-a fire de iarbă.
și nu miroase a lene,
și nu miroase nici a furtună.
nimic din tot ce-i negru
și mucegăit
nu are loc în viața mea.
totul e soare,
chiar și ploaia grea,
pentru că am găsit pereții ce intră sub umbrela mea.

Poza.

Dragă tată…

Posted on by
Răspunde

Ce faci, tati? N-am mai vorbit de mult. Bine, noi oricum nu prea vorbim, dar m-am gândit că poate ar fi frumos să te mai întreb diverse. Mai mult de complezență.

Nu-mi place că mă simt vinovată pentru faptul că nu simt mai nimic pentru tine. Mai simt, ocazional, recunoștință și mândrie pentru genele bune, dar cam atâta tot. Simt, ocazional, spinul de gelozie pentru familiile întregi, și tot ocazional simt lipsa unei discuții ca-ntre băieți, de genul pe care le aveam când ne mai vedeam.

Nu-mi place că nu găsesc nimic bun la tine, altceva decât niște chestii pentru care nu ești responsabil, și pe care, din fericire, mi le-ai pasat și mie. Da, sunt chestii bune, dar niciunul din noi nu e sursa lor, așa că e ca și cum m-aș bucura că e soare afară. Not my fault, not yours either.

Cel mai tare mă macină gândul că poate o să ajung ca tine. Dezinteresată și singură, urâtă de toți. Nu e un lucru frumos de gândit, nici despre tine, nici despre mine, dar așa simt când o iau razna și încep să mă sabotez singură.

Nu știu, tati, cum să fac cu binele. Când e bine, e mai greu decât atunci când e rău, că nu știu cum să reacționez. Am senzația că nu-l merit, și mă simt prost dacă mă bucur de el. Încerc să-l alung, să caut crăpături unde nu sunt, să mă simt bine când găsesc o potențială chestie care ar putea să meargă rău.

Pentru că, vezi tu, n-am avut parte de prea mult bine, ba dimpotrivă. Am avut parte de dezamăgiri și minciună. Am învățat, e drept, să mă bazez doar pe mine, dar am învățat, din pacate, să mă bazez doar pe mine. Am învățat să privesc lumea ca pe un străin ciudat, când eu eram străinul ciudat. Și nu m-am lăsat să am loc în ea, și acum lumea nu mă mai primește în ea.

Ce mă fac, tati? Poți să-mi spui o minciună frumoasă, măcar acum? Una în care să-mi promiți că va fi bine?

Mulțumesc anticipat.

Cu stimă,
A ta fiică