Cand eram mica, tata era poet.
Poet fiind, iubea mult. Iubea multe femei, pe langa maica-mea. De multe ce-a iubit, cea din urma s-a hotarat sa-l lase. Pe langa faptul ca era poet, ii placea si sa se distreze. Asa ca s-a distrat, in fiecare clipa, uitand de cei din jurul lui. Probabil ca hedonismul in care traia ii era suficient.
Eu si mama am crescut departe de el. Impreuna, doar noi doua, fara picior de barbat. Terifiata, saraca maica-mea asista zilnic la transformarea mea in taica-miu.
Devenisem poeta si in acelasi timp, de-o nesimtire cruda. Dar cui ii pasa? Eram fata lu’ tata si nimic nu schimba asta. Daca ma puneai langa maica-mea, oglinda ne arata foarte distinct. Indepartate, ca fire si ca aspect, puteai cel mult sa zici ca suntem rude indepartate.
Lirismul in care traiam m-a apropiat si mai mult de fire lu’ al batran. Hedonismul din el se pogora acum asupra mea. Trecusem de stadiul de poetesa, eram deja mai mult. Si mie imi placea sa ma distrez, desi nu tocmai ca taica-miu. Faceam alte lucruri, minore. Dat fiind faptul ca eram minora.
Maica-mea ma tot batea la cap sa-l cunosc, si eu refuzam categoric. Daca as fi stiut ca intre el si mine – fata in fata si eu si o oglinda – fata in fata, nu e nicio diferenta, as fi stat acasa.Nu m-as fi obosit sa scormonesc prin trecut si prin vremi apuse si uitate. Mi-as fi vazut de ale mele. Erau atatea carti de citit, atatia oameni de cunoscut.
Acum, taica-miu nu mai e nici poet, nici manat de hedonism.
Desi seman cu el, nu sunt chiar ca el. Sper ca la varsta lui sa stie lumea unde sunt. Sau, daca nu stie, macar sa ii pese.