Stii cumva cate cuvinte ai luat inapoi, pe tacute, neinteles de linistea din jurul, obosit de furia din tine?
Nici eu nu stiu, si e ca si cum as da drumul unui robinet de amintiri tarzii. Sunt momentele alea in care iti doresti alte drumuri, sa fii singur sau alaturi de altcineva, momentele alea in care ce traiesti acum e infricosator, enervant, momentele alea in care nu rezisti sa nu spui cuvinte care dor.
N-am stiut niciodata cum sa fiu aproape de cineva si sa nu fiu exploziva. De obicei, cand ma cunosti, ai senzatia ca sunt cea mai aroganta fiinta de pe planeta. Bineinteles, nu ma absolv de vina, doar ca la cateva secunde dupa aceea realizezi ca sunt timida si sfioasa, si ca mi-e tot timpul grija ca poate ranesc pe cineva, sau deranjez, sau inoportunez.
Nu prea stiu eu cum sa ma comport in public, si oricum sunt introvertita, asa ca ce rost are sa mai invat la varsta asta?
Si timpul trece, si eu devin relaxata langa tine, si incepi sa vezi ca fac urat la nervi. Adica ma enervezi si te las in drum, sau imi stric ceasul, ca sa nu-ti stric mutra aia enervanta. Arunc cu telefonul pe scari, sau rup toate frunzele dintr-un copac.
Nu stiu sa fiu egala, si oricum mi-e tot timpul grija ca nu sunt mai sus ca tine. E un defect – cand ai fost jos toata viata ta, o sa vrei mereu sa fii mai sus ca ceilalti. Sa ai jobul cel mai misto, iubitul cel mai bun, pantofii cei mai multi. Si e o intreaga competitie intre mine, cea care sunt, si eu, cea care as vrea sa fiu. Si obosesc, pentru ca nu reusesc sa bifez toate lucrurile pe care le-as vrea.
Si cel mai tare ma enervez pe mine, si nu stiu daca ma enervez pentru ca vreau prea multe sau prea putine, sau pentru ca nu am rabdare, sau pentru ca nu sunt organizata.
Oh, doamne, sunt atat de plina de minusuri, si cand ma gandesc ca doar ele ma ajuta sa devin mai buna!…
Pic.
