Noi, femeile, avem trista trasatura de caracter de a astepta sa fim salvate. Nu ca n-am putea sa ne salvam si singure (de cele mai multe ori), dar suntem educate ca trebuie sa-l asteptam pe print. Iar printul ala care va veni ne va salva si ne va duce departe pe un cal alb.
Printul va schimba becuri si va repara prize. Va bate cuie si ne va face portretul. Se va duce la 12 noaptea sa ne ia pastile, ciocolata sau absorbante. Nu ne va face sa plangem si va indura cu stoicism cura noastra (a amandurora!) de slabit.
Eu il astept pe print sa ma invete sa pedalez. Anul asta se pare ca l-am ratat. N-am nicio sansa de a invata pana pe 26 mai (pentru ca asta), dar promit sa ma arunc in ridicol si sa-mi iau bicicleta cu roti ajutatoare.
Telul meu? This:
