Iti spuneam odata, de mult, tare de mult, ca eu mai cred in realitate. Cred in lumina de dimineata, si in cafeaua aia amara pe care mi-o prepara viata. Cred cu tarie ca sosetele se incalta musai inainte de pantofi, si cred ca trebuie sa mergi cu mine la toate concertele la care vreau sa mergi cu mine.
Realitatea e ca trebuie sa ma machiez pe mine si pe ea, pentru ca pe tine nu pot, si nici nu prea vreau. Si realitatea e ca iti place sa auzi cum am pareri despre orice si despre tot, fara sa spun nimic concret, si asta te face sa zambesti dis de dimineata.
Realitatea e ca traiesc in vise, si realitatea e ca visele nu mai traiesc in mine, pentru ca mi le-a rupt cineva acum foarte mult timp, si le-a calcat in picioare, si a scuipat pe visele mele. Am ramas cu zgomotul de vis spart, si cu sangele unei amintiri care se prelinge pe sufletul meu, si cu teroarea noptilor goale si fara sunet, si am ramas cu intrebarea „oare ce va urma?”.
Si realitatea e ca ai urmat tu. Sau eu. Sau cine a venit la rand. Nu pot sa tin pasul cu nimic, pentru ca nimic nu e real.
Si doar ti-am zis sa nu ma mai lasi sa vorbesc!
Noapte buna.