De parca zilele s-ar scurge la fel, dar nu s-ar mai scurge… As vrea si n-as vrea sa fac ceva, si daca as face, ce folos as avea? Ca parca viata asta e altfel cand ceva iti iese la afacere, si parca e un pic mai frumos afara daca iesi pe plus din orice.

Dar zilele astea, la fel ca oricare altele, sunt niste zile strambe si fara succes, fara sa ma gandesc atat de des precum ar trebui si precum as putea, dar n-as putea, bai nene, sa-nteleg cumva despre ce e vorba in toata fraza asta lunga cat o zi de post. Si mai stii zilele alea lungi de post? Sunt arse, sunt fum, sunt tarana uscata si rosie, asa ca nu stiu cum sa te mai imbrobodesc, pe cruce sa te slujesc si, daca as vrea (dar nu vreau), as tine ochii deschisi sa te privesc pana cand soarele apune, pana cand pe lume nu mai sunt lucruri bune carora sa le spun pe nume.

E stramb si e innorat, asa ca cerul se aduna si se-adapa usor deasupra mea, fara sa gaseasca o cale mai curata, mai alba, mai uscata, mai normala, care sa poata rasfira pe ea insemnari insemnate de buzate curate. Nu avem si nici nu vrem sa avem tara si ostasi si linguri si seminte de orez, doar samanta de scandal salasluieste in potopul asta de trupuri vinovate si murdare si vinete si insangerate. Ca niste hiene, doar scandalul si semintele lui pervertite saruta trupuri jegoase, mucegaite, macinate si roase de boli inchipuite.

Dar zilele astea strambe nu sunt la fel, nici ieri si nici maine, cu atat mai putin azi. Zilele mele strambe se-aduna ca apa de izvor scuipata din sanii pamantului in cantecul vantului. Si azi am venit cu lopatica sa imi desfac marginile mormantului.