Posesivitatea nu cunoaste limite. Scriu pe fiecare carte data la care am cumparat-o, ca sa tin minte de cand o am. Imi scriu apoi numele, citet si cu atitudinea omului care detine o certitudine. Apoi rup cu grija pretul, pentru ca nu pun pret pe pret, si nu ma intereseaza sa stiu cat a costat. Citesc intr-un fel care seamana foarte mult cu foamea, doar ca nu mi-e foame, si termin primele 100 de pagini in 2 ore. Observ ca timpul a trecut si-mi fac curaj si pentru restul de 100 de pagini. Respir in cartea aceea, si o imbib de mirosul meu, iar posesivitatea mea devine mai transparenta si mai evidenta.
Dar asa cum cartile mele sunt ale mele si muzica mea e a mea, eu nu sunt a nimanui. Nici nu as vrea sa fiu, cred, in sinea mea, cand mai port dialoguri cu mine. Privirile mele sunt pentru mine si atingerile rare au un scop pur medical si de ingrijire. Coperti frumoase, interior scris frumos cu litere mici, adunate laolalta, dar de fapt in spatele lor nu e materie, e doar gand. Asa si eu. Nu sunt materie, nu apartin, nu-mi apartine nimic, sunt doar aer si gand.