L-am vazut – intr-un sfarsit. Mi-a placut de Alice Ayers. Care era Jane Jones. Parca eram eu, fara sa fiu eu.
Asa as fi facut si eu, daca eram in locul ei.
E o poveste veche.
Nu e cu nimic mai frumoasa.
Ar fi bine daca as putea deveni alta, o data cu numele nou.
Si totusi, cred ca n-o sa-l mai schimb niciodata…
Azi as vrea sa fiu Jane Jones, sa ma metamorfozez in Alice Ayers si sa adorm pe o perna uda.
Nu e apa. N-a ramas nimic. Nici sarat, nici dulce. Lumina se stinge si gaura din ea e doar un pic mai neagra. Aerul se rasfrange, se bate cu dintii sa treaca prin ei. Daca as fi o culoare, as fi roz. Pentru ca imi lipseste intensitatea si curajul, imi lipseste placerea, adevarul, zambetul, placerea… Din nou?! … In fine, placerea, tacerea, vorbesc prostii.
Din nori se naste vata de zahar. Din apa se naste transpiratia. Din aer se naste senzatia. Din gust, ma fac amara si albastra.
Din forta ramane golul. Liniste si ecou. De fapt, cui ii mai pasa?
Daca m-as minti si as reusi sa cred ca ma nasc de la inceput, m-as mosteni pe mine, cu ochii care nu vad si glasul care nu vorbeste. Urechea mea e moale, si pielea mea miroase. Dar daca m-as minti, as mosteni pamantul, as mosteni piatra si iarba, pufuletele de nor si caracterul meu oribil.
Si daca ar fi sa iti spun adevarul, ti-as spune ca nu exista asa ceva. Pentru ca oamenii l-au omorat cand au ascuns prima boaba de strugure, pentru ca oamenii l-au respirat cand au mirosit prima floare si pentru ca s-a terminat cand m-am nascut eu.
Da-mi o radiera. Vreau sa nu-mi mai pese!