Strange poets meet strange dreams.
Nothing is what it seems.
And as I fall,
And as I crawl,
Beneath me is nothing at all.
Ripped and forgotten, without words,
I live here, in between worlds.
And if I never,
If I ever,
Be born underneath the waver…
My book of Mormons, my book of lies,
I hear a sigh and close my eyes.
Beneath the depths and the despairs,
Am I alone, without my airs?
And if I try, with no success,
I fail to pray for my God’s bless.
And if the nothings hunt me down,
I stand here laying without crown.
Daca-ar fi usor de spus,
Nimeni n-ar avea de plans.
Dar cum viata este greu,
Tot asa ma plang si eu.
Fetele e rele toate.
Te intreaba si socoate
De n-ar fi usor, pe bune,
Sa fugim de tot din lume.
Fara reguli si pretentii,
Cu zero idei si conceptii,
Caci eu am decat o viata
Pana maine dimineata.
Si-am uitat casa va spun:
Pentru vers platiti acum.
Cate-n lacrima si stele,
Imi plac versurile mele.
Stau cuminte si le-aleg
De parca mi le culeg.
Dintr-o mie de cuvinte,
Le-as avea pe toate-n minte.
Dar nu-i loc numai de ele,
Caci si cratimele mele,
Virgulele si suspansul
Sunt ca muzica cu dansul.
Nu le-aleg la intamplare,
Caci de-o fac, tare ma doare.
Stau si ma gandesc ce-anume
Astazi as avea a spune.
My dog ate my other dog
He ripped its eyes,
So here comes the fog.
The friendship lasted little time
And I forgot which one was mine.
Was it the little plushy pug,
Who stares at me,
But cannot see?
Or is it my stray cross-pup
I wonder… Not.
At war with the world,
If never enough,
And if i act tough,
Will you be the girl?
With no shelter
And no answer,
Even if i wanted to be a dancer,
I never felt better.
Cititorul meu fidel (thanks, mom!) stie ca tocmai a fost ziua mea. Cititorul meu fidel nu stie cat de traumatizant si ades-cauzatoare-de-stress e perioada asta (pre, during & post b-day).
In cazul unei femei (poate si in cazul unui barbat, nu se stie niciodata), scapi relativ lejer daca ii spui „cati ani faci? X?”, unde X = varsta pe care o arata/intuiesti/stii – 2. „-2” cel putin.
Persoana aia se va simti flatata si va topai de bucurie macar cateva zile, plus eventualele dati in care-si aduce aminte de „cadoul” tau. Ca asta e, in fond si la urma urmei. E un cadou de minus cativa ani, care te face sa te simti mai bine decat ciocolata aia de pe birou. (Ei, exagerez si eu, nimic nu-i mai bun ca ciocolata).
Partea proasta e ca uneori oamenii raman blocati. Anul trecut, mi s-a spus „Da’ cati ani faci? 24?”. Eu „Aaa, nuuu… Da’, ce, par de 24?”, cu inima batandu-mi tare in asteptarea unui „DA” mai sincer si mai hotarat decat cel de la starea civila. Anul asta, la fel. „Da’ cati ani faci? 24?”. Ah, si m-am simtit ieftina! Ca intr-o comedie trista, din aia in care razi tot filmul si la final iti dai seama ca M. Night Shyamalan a regizat chestii si de fapt ai trait intr-o burta de caracatita toata viata!
Ar fi frumos sa par mereu tanara. 24 e o varsta decenta, esti inca in plina ascensiune, nu ti-ai terminat visele si nici energia. Inca ai scuza „sunt prea tanar si nu stiu” pentru esecuri sau omisiuni. Inca e frumos sa stai in club pana la 4-5 dimineata, si e perfect normal sa adormi cu machiaj pe fata.
De la 25 incolo, simt ca trebuie (nu ca as vrea) sa fiu mai responsabila. Mai atenta. Mai sarguincioasa. La 27, deja mi se reproseaza ca stau incruntata cand citesc chestii, pentru ca incerc sa-mi canalizez atentia spre text, dar si spre solutionarea unor probleme. At the same time. E ca si cum cand ai 3 ani in plus, ai de 3 ori mai multe chestii de facut, toate in acelasi timp.
Mi-as dori sa par de 24 toata viata. Sper sa fiu unul din specimenele inzestrate. Dar in acelasi timp, daca spiritul si trupul meu sunt tinere, creierul trebuie sa fie vigilent, iar veghea nu iarta si aduce cearcane…