Dragul meu,

Imi place sa aleg cuvinte, sa le impodobesc cu rasuflari de cafea si funde rosii ca de Craciun, dar stiu ca nu e ceea ce-mi permite  soarta, timpul, orice din sfera asta fatalista, asa ca renunt repede la ornamente  si trec la treaba.

Cand te-am cunoscut prima oara, era aproape vara si era galagie, asa ca mi s-a parut normal sa faci si tu galagie, si eu sa contribui la galagia de-acolo. Ne-am galagiit impreuna, si totul parea bine si frumos, pana cand n-a mai fost.

Acum, sa nu ma intelegi gresit. N-a fost nimic brusc sau abrupt, doar ca in sufletul meu e un cutit, mereu in teaca, gata sa fie folosit.

Si, dupa ce l-am folosit incet pe tine, l-am folosit si pe mine. Si sangele s-a facut durere mestecata si oasele noastre s-au spart cu zgomot, caci n-au mai putut tine in ele oroarea viselor si a zapezilor pustii de-afara.

Are vreun sens ce-ti zic eu aici?

Si iarta-ma daca-ti zambesc, pentru ca e singurul fel in care te pot construi suficient cat sa te distrug imediat.

Si te iubesc, si te urasc, si totul e cafea intre noi, asa e?

Si te vreau, si nu ma vreau, dar asta e tot ce pot sa-ti ofer.

Cu drag,

C.