A şasea scrisoare

Bună, Paul. Nu ţi-am mai scris de mult, încerc să trec peste tot ce s-a întâmplat în ultima vreme. Aerul a devenit foarte greu de respirat, şi gândurile sunt din ce în ce mai grele.
Ideea e că mi-am dat seama că de când te ştiu eu pe tine, mi-e mult mai uşor să mă mint. Să cred că-mi plac căţeii, să-mi placă să gătesc, să te suport când sforăi, sau când îţi arunci lucrurile prin casă. Să ştii că fără tine mi-e mult mai uşor să nu-mi mai placă lucrurile astea. Mi-era uşor, cu tine în preajmă, să cred că te iubesc, şi că nu pot trăi fără tine. Mi-a fost uşor să mă amăgesc – toţi în jurul meu erau fericiţi şi împliniţi cu cineva alături, aşa că te-am găsit pe tine, m-am agăţat de tine şi mi-am spus “De azi îl iubesc pe Paul.”. Nu mă înţelege greşit – eşti un om extraordinar, Paul, doar că m-am prefăcut atât de bine că te iubesc, încât şi eu credeam asta.
Ai fost omul potrivit la locul potrivit, ce pot să spun mai mult decât atât. Am putut să mă agăţ de tine până la ceruri şi înapoi, şi să ştii că în minciuna mea am fost chiar sinceră. Am crezut cu toată puterea mea că te iubesc, şi aşa mi-am format un ideal din a te iubi mai mult. Mă bucur că mi-a ieşit, dar e cazul să încetez cu prostiile astea. Tu ai plecat, eu am crescut, între noi mai e doar o singură diferenţă – distanţa. Tu n-ai mai îmbătrânit, eu în schimb m-am îndepărtat de tine şi de tot ce-ai însemnat, de prietenii “noştri”, de câinele nostru, de patul nostru, de cănile noastre, de tot ce ne făceau un întreg.
E mai bine aşa – nu pot să mă mint zilnic, să-mi spun că te iubesc sau că mi-e dor de tine. Adio, Paul.