Copilul
Sunt un copil trist.
Mi-am pierdut lacrima. Am vazut-o fugind la vale, rostogolindu-se pe sine catre negrul abis. Mi-am vazut sufletul incins de patima si dorul de a iubi, de-a simti pacea divina ce se naste dimineata.
Am simtit picul de liniste ce se naste cand moare ultima stea. Am iubit picul de ceata de dimineata.
Sunt un copil singur.
Atat de singur, ca nu stiu ce numar sa-i dau lui infinit, atat de singur ca orice cuvant mi se pare nespus si doar nebunie din mine.
Atat e de liniste si de tacere! Ma simt frate cu mortii din morminte, care nici macar nu stiu de mine si de tacerea din mine…
Ma simt atat de greu si totusi atat de mic!
Sunt un copil pustiu.
Care plange.
Si care nu stie sa zica ce-l doare.
Si caruia i-e frica sa zica: “nu da, ca ma doare…”…
Sunt doar un copil pustiu…
2 Responses to “Copilul”
Leave a Reply
Pustietatea inseamna fericire…
Respira adanc, si iar… si iar, adu-ti aminte ce sange ai, adu-ti aminte cat de puternic este sufletul tau, inima si corpul tau, adu-ti aminte, strange pumnul, ridica-te si fii ceea ce vrei, ceea ce trebuie, ceea ce simti. Aduna-ti pacea in inima ta, impaca-te si nu regreta, afara … ploua, insa nu si la tine copile, ai devenit ceea ce vrei.