Culori prea tari
Și sunete adânci
Mă macină din suflet
Și până sus pe stânci
Și eu nu știu ce caut,
Dar poate știu ce pierd,
Și-n sinea mea tot plâng
Și tot mă cert…
Ca cerul e prea sus,
Și poate prea albastru,
Că nu cred în Iisus
Și nici în Daniil sihastru
Și poate că îmi place orezul cu creveți
Și statul până noaptea la povești,
Dar toate astea poate că nimic nu-nseamnă
Dacă nu te am pe tine și la toamnă.
Și cel mai sigur e
Te vreau și după-aceea,
Când zăpușeala trece,
Și trece și femeia,
Când vine iarna, primăvara și vara
Inc-odată,
Eu nu te voi lăsa să pleci.
Nu. Niciodată.
Niciodata o poezie mult prea profunda
Niciodata sa nu spui niciodata.
Adevarata poezia.
Interesante versuri. Femeia e muza de inspiratie.
Niciodata sa nu lasi femeia sa plece.
O poezie cu multe intelesuri. Foarte interesanta!
Si daca te lasa femeia sa pleci!? Glumeam, versuri exact cum trebuie!
Chapeau!
Primește aplauzele mele
Mulțumesc, Nea Ilie 🙂
Mult de tot!